Ceva imprumutat doar

Imaginile mi se derulau in minte pe masura ce ma apropiam de casa… Tu erai de cele mai multe ori, blonda, uneori rebela, de un verde-albastrui, fredonand cantecele de la radio … Erai iute, cu maini calde si putin aspre. Te trezeai in fiecare dimineata si dadeai deoparte cu un gest larg, nerabdator, perdelele de la geamul bucatariei. Iarna il deschideai doar putin, cat sa intre o unde de aer rece sa imprastie aburii cafelei prea fierbinti. Vara, il deschideai larg, punand ceasca pe pervaz si umpland aleea de miros. Mana Maicii Domnului si cafea… Uneori tei, alteori liliac sau salcam, dar intotdeauna, cafea.

Acum fereastra a disparut. Odata cu Mana Maicii Domnului si cu mirosul de cafea … In picioare au ramas doar cateva ziduri zdrentuite de gauri indecente, afumate ce lasa vederii petice de faianta odinioara alba cu flori mici, colorate.

-Nebunii din zilele noastre!… Si ce cartier era odata! se aude un mormait.

Ma intorc. Un mosulet imbracat intr-o pijama cu dungi, ce ma urmarise curios din pragul unei case vecine, vazand ca vin spre el, incerca s-o stearga inauntru punandu-se la adapost in spatele usii.

-Domnu’! Domnu’…! Stati putin! il strig. Nu stiti ce s-a intamplat cu cei de la numarul 8?

Mosul se intoarce uimit intru-catva ca si cand abia atunci ar fi vazut casa aproape daramata. Ridica din umeri cu gestul omului care nu vrea sa se bage in vreun bucluc:

-Nu stiu nimic…

Apoi se razgandeste, cedand in fata resentimentelor:

-Niste aroganti, dracu-i mai stie! Mai ales cucoana a mai batrana! Plutea p-aici ca o mare doamna! Noi, astialalti eram noroi pe cizma!… Si copchila, tot asa au crescut-o! D-asta nici nu cred sa fi avut zile prea multe!… Frumusica, da’ bolnavicioasa de se tinea de garduri… Venea salvarea… Pleca salvarea. Va dati seama? Asta-i un cartier linistit! gesticula el din ce in ce mai aprins. Toti suntem in varsta, suferim cu inima… Noi, vecinii ne-am adunat si i-am facut scandal proprietarului. Sa-i dea afara!… Stateau cu chirie, amaratii, se stramba el. Ce? Doar n-ati crezut ca era casa lor?! Nu… Casa era a lui Mircea Lungului, deputatu’!… Nu-l stiti? se mira el. Ma rog, a lui e. Intr-un final am tot insistat si le-a dat afara. Da’ cred ca vrajitoarea aia l-a blestemat. I-a ars casa din temelii. Numai sufrageria a ramas in picioare. Si-a dracu’, era sa ardem cu totii! da el din mana a lehamite, trantind usa in urma lui, demn reprezentant al paturii sociale pe care o dispretuiam amandoi.

Intru in curte apoi ma strecor printre gunoaie si ajung in camera ramasa in picioare. Imi atrage atentia o masa mica, rezemata de perete. Perfectiunea finisajului rezbate dupa stratul de fum si mizerie. Ii urmaresc liniile alungite, netede, florile pictate, zgarii putin stratul negru si nu pot sa nu ma intreb daca ar zice careva ceva daca as lua-o.

-Ia-o baiete, nu mai sta pe ganduri. Fiecare a luat cate ceva, unii hartii sau lemne de pus pe foc, altii caramizi de construit… raspunde o voce haraita gandurilor mele. O femeie cu parul incalcit imbracata intr-o rochie murdara si rupta la poale imi face semn sa iau ce am de luat si sa ma car, sa nu o mai incurc.

O nebunie de-o clipa si ma trezesc cu masa in brate la capatul aleii. Apoi, tot cu masa-n brate, o jumatate de ora mai tarziu, ajung acasa… O pun in sufrageria deocamdata goala si ma uit la ea, nevenindu-mi sa cred ca am luat-o… Am imprumutat-o doar, imi zic…

O curat cu grija, cu atingeri usoare. In sfarsit e gata. O mica bijuterie gri mat, cu blatul pictat cu floricele, sau mai bine zis, papadii mici, albe si picioare alungite elegant! Imi vine o alta idee… Din moment ce sufrageria mea e in acest moment o panza goala, sa o alcatuiesc in jurul micutei mese de cafea, simbolul unui trecut de care mi-e atat de dor, rana inca deschisa. Google e sursa mea de inspiratie pentru orice… Iar favi.ro e solutia Google pentru mobila.

Cum arata sufletul meu? ma intreaba reclama la televizor… Ia sa vedem…

Sursa poze: favi.ro

Oare ce ai alege tu, frumoasa mea iubita, poprietara a masutei de cafea…? Indraznet, colorat…? Nu prea cred. Tu reprezentai pata de culoare, de viata in camera ta, restul era inmuiat in culori palide, calme. Asa ca mai degraba ar trebui sa merg pe varianta cozy, poate cu o tenta de shabby chic mai potolit, mai putin incarcat si neaparat cu o urma de pufos care sa satisfaca copilul din fiecare.

Camera beneficiaza de multa lumina naturala, geamurile sunt inalte, pozitia e buna, astfel incat soarele o scalda mare parte din zi. Si eu sunt la fel ca tine, noi ne hranim prin fotosinteza, astfel incat lumina este esentiala pentru supravietuirea noastra. Orice puteam sacrifica la alegerea locuinte, mai putin lumina. In ciuda acestei obsesii, sunt situatii in care lumina poate parea agresiva. Astfel, primul lucru pe care l-am facut, am montat niste draperii grele, dese, crem pentru a putea regla cantitatea de lumina functie de necesitati, Ele incadreaza elegant peretele de geamuri de sus pana jos si pot face intuneric si in cea mai insorita zi de vara. Nu am pus si perdele transparente pentru ca privelistea este foarte frumoasa si nu am vrut ca ochii sa se opreasca in altceva decat flori, copacei si banci. O biblioteca cu alura nordica, un covor pufos numai bun sa-ti scufunzi picioarele goale in el incep sa conturez ceva ce ne doream noi, un colt de lectura. Si doamne cate titluri imi vin acum in minte! Reflex Pavlovian …

Sursa poze: favi.ro

In fata geamului, in coltul din stanga vreau sa pun un fotoliu gri, cu spatarul inalt si arcuit care sa iti dea senzatia ca te cuprinde intre bratele sale moi, fotoliu suficient de adanc incat tu sa te poti ghemui complet pe el sub o patura groasa de lana pentru serile de iarna sau de bumbac pentru primaverile doar putin, putin intepatoare. In fata lui voi pune totusi si un taburet pentru momentele cand, dupa un ceai cald de lavanda sau roinita, vei vrea sa iti intinzi picioarele incalzite de licoarea parfumata. Alaturi este locul potrivit pentru masuta amintire pe care tu iti vei stuvui cartile sau vei pune cana de ceai. O veioza la distanta nu mai mare de-un brat ofera exact cata lumina trebuie pentru lectura, pastrand restul incaperii intr-o semiobscuritate fotografica…

Si voi mai adauga in partea cealalta a camerei o canapea pentru mine, astfel incat sa pot sa te privesc citind sau crosetand si de pe care sa pot sa sar sa te invit la un dans atunci cand Tracy Chapman va intreba „Baby Can I Hold You?”…

Culori neutre, calme, nimic obositor, nimic care sa-ti oboseasca privirea. Mai adaug inca o patura, doua in apropierea fotoliului, cateva perne care sa preia caldura oferita de semineul electric, sigur, cat se poate de sigur si sa fie gata sa ti-o puna la dispozitie tie, iubita mea! Cartile, pickup-ul si discurile lui Tracy Chapman, ceaiul de lavanda care iti place atat de mult, difuzorul cu amestecul de uleiuri esentiale si maslinul pe care mi l-ai dat tu si l-am purtat prin lumea asta mult prea multi ani…

Articol scris pentru Superblog 2021

Incurcaturi

Usa se deschide brusc si o tanara maruntica, ce parea abia trecuta de majorat intra cu pasi hotarati si se aseaza pe unul din fotoliile din fata biroului, adunandu-si fusta in jurul picioarelor si ridicandu-si parul in varful capului prinzandu-l cu o clama mare si foarte colorata.

-Buna ziua. Sunt Mari, programarea de la zece, domnule doctor.

-Nu sunt doctor, incearca sa spuna domnul din spatele biroului.

-Da, stiu, stiu, ii taie ea vorba. Nu aveti canapele?! Stiam din filme ca sunt un fel de must have, adauga ea rotindu-si ochii in incapere. Dar nu-i nimic, nu va faceti probleme, pot sta si in fotoliul acesta. E foarte confortabil. De ce am venit, va intrebati probabil…

-Da, apuca sa spuna el.

-Am o cadere nervoasa, imi tremura mainile, priviti, spune ea fluturandu-si mainile care e foarte posibil sa fi tremurat, dar miscarea fusese prea rapida pentru ca cineva sa-si dea seama de asta. Nu mai pot dormi fara cateva cosmaruri pe noapte. Am ajuns de vorbesc singura… Dar haideti sa va spun cum a inceput totul, continua fata aproape fara sa rasufle, in timp ce ochii mari, negri i se umezesc.

-Eu provin dintr-o familie numeroasa cu ceva radacini turce. Noi suntem destul de traditionalisti, avem un cap de familie respectat, fratele mai mare al lui tata si un anumit mod de a face lucrurile. Eu m-am casatorit de foarte scurt timp si toti s-au pus de acord asupra faptului ca am nevoie de o casa a mea. Si asta inainte de orice alte „nerozii” gen, luna de miere Pentru ca terenul parintilor mei este suficient pentru a extinde casa dansilor, s-a pornit la treaba. Din pacate tatal meu nu mai este si fusese singurul cu experienta in constructii. Restul sunt specialisti de weekend si de Youtube. S-au hotarat sa foloseasca banii de la nunta pentru casa si cu ce-o ramane, cand o ramane vom pleca noi in luna de miere. Toate bune si frumoase…

Barbatul nu mai incearca sa zica nimic. Pe de o parte i se pare inutil sa intrerupa vijelia de cuvinte si pe de alta, e curios unde vor duce toate astea.

-Nu luati notite? se opreste deodata fata incurcata. Nu-i problema, probabil ca aveti o memorie buna, continua tot ea… Ei bine, au zis ca folosesc planul de la casa parintilor si fac una in oglinda. O fi fost bine… poate..! Apoi, dupa zile intregi de dispute cu privire la materialele de constructie si doua masele scoase, aparent din greseala, au cazut de acord sa facem constructia din caramida. E calduroasa, durabila si in plus, avem un alt unchi care ne poate aduce caramida buna de la un amic de-al lui de pe undeva din Rusia, numai avantaje. Zis si facut, turuie fata.

-Nu dupa mult au venit caramizile si alte materiale pentru structura si fundatie. Au imprumutat excavatorul de la varul Cahil, au sapat, apoi au cofrat, au turnat beton… Odata fundatia terminata s-au apucat de ziduri. In ciuda faptului ca nu sunt specialisti, fundatia a fost surprinzator de bine realizata, dreapta, bine nivelata. Prin urmare au inceput sa ridice zidurile dupa planul din dotare. Dupa inca o saptamana, apare alta masina cu caramida. Soferul turuie in limba lui Tolstoi, gesticuleaza larg aratand spre caramida imprastiata pe langa ziduri. Vazand ca nu se intelege cu el, unchiul pune mana si suna la prietenul furnizor sa ceara lamuriri. Il vad ca se schimba la fata. Aduna gasca de constructori amatori si se ratoieste la ei ca au pus caramizile gresite. Aparent, ce primisera data trecuta fusesera de clasa 2, ceea ce insemna ca nu se utilizeaza pentru zidarie portanta…

-Da, mi-am imbunatatit mult vocabularul in domeniul asta. Toti se cearta asa de mult si de tare incat fara sa iti doresti retii o gramada de cuvinte si nu doar in domeniul constructiilor, adauga ea cu o mandrie copilareasca jucandu-se cu o suvita cazuta pe fata.. Cu chiu cu vai au aflat ca soferul rus venise sa ia inapoi caramida gresita si sa ne dea alta in loc. Scandalul a fost cat casa pentru ca din moment ce noi nu mai aveam ce sa-i dam inapoi, el nu voia sa descarce nimic din ce adusese. Unchiu l-a potolit cu 50 de dolari si o sticla de tuica, dupa care a achitat suplimentar caramizile corecte si a pus umarul la descarcat camionul. Rezultatul? S-au daramat o parte din ziduri si s-au ridicat altele cu materialul potrivit. Cand au ajuns la acoperis, alt circ. Au tot cautat si au ajuns la concluzia ca nu stiu o suma intreaga de lucruri: cat de rezistenta este structura lor? Sa puna tigla metalica, care cica tine mai putin, da-i usoara, sa puna ceramica pentru a semana cu acoperisul case de alaturi? Sistemul pluvial e necesar, din cate s-au informat ei, dar ce fel de jgheaburi sa ia? Aparent, trebuie sa termoizoleze acoperisul, dar cu ce? Vata minerala, a fost ideea cuiva, altul a zis ceva de canepa sau de lana si alte idei de genul asta. Luandu-se dupa patania cu zidurile si avand in vedere ca unchiul are rau de inaltime, au cautat niste specialisi in acoperisuri, asa ca treaba a mers mai bine. Nu au avut de refacut nimic, dar s-au cam pacalit cu preturile de achizitie, dupa cum a concluzionat tot unchiu’. Dincolo era mai ieftin! ofta el mereu. Si uite asa casa a fost ridicata la rosu. Daca ar fi fost dupa mine, ar fi ramas la stadiul de rosu, cel putin la exterior, pentru ca mie imi plac mult peretii de caramida aparenta, dar din pacate ce s-a folosit la noi necesita obligatoriu tencuire. Cand sa ajunga la materialul de tencuire, i-a prins traditionalismul din urma si au spus ca vor folosi ceva pe baza de var, nisip, ciment. Ceva nu a functionat cum trebuie pentru ca de cateva zile au inceput sa apara gauri in tencuiala. Unii ziceau ca n-ar fi fost stins cum trebuie varul, sau ca stratul de tencuiala a fost prea gros, peretii nefiind chiar drepti, sau ca au fost probleme cu umiditatea… Nu am idee care o fi fost explicatia. Cert este ca, daca mai aveam o speranta ca se va termina totul inainte sa o iau eu razna, acum s-a dus… Nu mai pot nici sa dorm. Cum pun capul jos visez pereti, materiale de constructii, case in lucru si alte chestii asemanatoare. Nu ma pot rupe de treaba asta nici zi, nici noapte. Nu mai pot nici sa mananc, am slabit 5 kg… De asta am venit. Am ajuns la capatul puterilor. Am nevoie de ceva, pastile de dormit, de calmat sau ce-o mai fi disponibil. Ce zici doctore?… A, scuze, nu sunteti doctor, am uitat… ridica ea din umeri.

-Duduie draga, nu sunt nici doctor si nici psiholog sau vreun altfel de terapeut. Ai gresit etajul, imi pare rau.

Fata se inroseste la fata. Se ridica repede din fotoliu si se indreapta spre usa cu pasi nesiguri. Nu are nici cea mai mica idee cum sa procedeze.

-Cat despre constructii, aici as putea sa va dau cateva sfaturi. Noi, aici, suntem o companiei implicata in domeniul constructiilor, Vindem-Ieftin.ro, de mai bina de 7 ani. Ajutam persoane cum sunteti voi sa evite tocmai astfel de greseli pe care mi le-ai insirat tu aici, astfel incat constructia unei case sa fie o etapa din viata care sa aduca satisfactia unui lucru bine facut, la niste costuri rezonabile. Avem aproape 20000 de clienti multumiti si asta spune mult despre noi, pentru ca romanii, pe de o parte „se pricep la orice” si pe de alta parte, tocmai din cauza ca se pricep la orice, sunt foarte greu de multumit. Noi oferim pe de o parte, acces la un grup de consultanti specializati, care poate include si un arhitect, un designer, sau un constructor. Venim inclusiv cu o suma intreaga de sfaturi si idei, atat telefonic cat si pe site, dar SFATURI AVIZATE, consultanta in materie de amenajari interioare si exterioare, accentueaza el.

-Pe de alta parte, la noi gasesti un loc de unde sa achizitionezi absolut tot ce iti trebuie in acest domeniu, direct de la producatori, la preturi negociate functie de cantitate si zona de livrare. Nu tu transporturi gresite, produse incorect alese, depreciate in timpul transportului sau care zac prin depozite, soferi cu care sa nu te poti intelege…

-Dar… sta ea sa se gandeasca, cum as putea sa-i conving pe constructorii mei amatori?

-Le poti arata site-ul, pot urmari o sumedenie de recenzii video facute de clientii nostri pe  https://vindem-ieftin.ro/recenzii-video/. Imaginile sunt mai graitoare decat 100 de cuvinte scrise pe un monitor. Apoi ar trebui facute niste calcule, cat ati cheltuit pana acum, cat ati fi cheltuit daca lucrati cu noi de la bun inceput. In mod normal, ar fi trebui sa economisiti 10-15% din costul cu materialele. Aveti deja niste repere avand in vedere faptul ca o parte din achizitii le-ati facut singuri si fara ajutoare. Macar de acum inainte sa nu mai cheltuiti inutil bani sau timp si poate ajungeti si voi in luna de miere… intregi la cap!

-Voi incerca sa-i conving! spune fata cu hotarare. Va gasesc aici, oricand?

-Ne gasesti online, oricand. Si ma gandesc ca daca faceti primul pas si ne solicitati o oferta de pret pentru ce v-a mai ramas de facut, va convingeti singuri de faptul ca o colaborare cu noi e mai avantajoasa decat achizitiile direct de la supermarketuri sau din depozite…

-Atat doar, daca mai doriti sa veniti pe aici, aveti grija sa nimeriti etajul. Pastilele nu rezolva problema voastra, rade el.

Articol scris pentru Superblog 2021.

The Shadow

Stimate dl.Valentin Anghel,

Numele meu este Mihai Zaf si sunt student la Jurnalism in anul 2. Intentionez sa urmez o a doua facultate in domeniul economic, Administrarea afacerilor si din motivul acesta as dori sa aflu mao multe despre viata de antreprenor prin intermediul a ceea ce in alte tari este cunoscut drept program de shadowing. M-am adresat dvs. din mai multe motive. Pe de o parte, domeniul brokerajului ma fascineaza, dar consider ca este in mod nejustificat ceva mai putin reprezentat in Romania. Pe de alta parte, dvs. ati infiintat si conduceti de peste zece ani o companie cu renume in acest domeniu, astfel incat nu vad de unde as putea obtine informatii mai complete si mai coerente decat de la cei mai buni. V-as fi recunoscator pentru indiferent cat timp considerati ca mi-ati putea aloca in acest sens. Va rog sa imi comunicati daca mai aveti nevoie de alte informatii de la mine.

Va multumesc mult pentru timpul deja acordat si va astept cu mult interes raspunsul,

Mihai Zaf

Apasa butonul SEND si lasa pe scaun. Poate are noroc si dl. Valentin Anghel, fondatorul și CEO-ul companiei de intermedieri credite bancare și non-bancare AVBS Credit il va accepta… I-a venit ideea de la verisoara lui, Teo, care pleaca in cateva zile la New York intr-un program doctor shadowing la Columbia University Medical Center. I s-a parut o idee foarte faina, dar are ceva emotii pentru ca i se pare ca deschiderea spre astfel de lucruri este mai mica in Romania. Ce s-ar putea intampla rau? Doua variante: sa nu primeasca nici un raspuns sau sa primeasca un raspuns negativ. Ambele rele, dar nu mortale! Ce s-ar putea intampla bun? Sa fie acceptat. Mortal!? Sa zicem ca e acceptat…. Bine si? E propunerea lui… Cum vede el ca ar trebui sa se deruleaze chestia asta? Oare l-ar putea accepta sa se tina dupa el cateva zile la lucru? Il va lasa sa asiste la intalniri? I-ar raspunde la intrebari? Cum ar trebui sa se imbrace? … Ii trebuie o agenda. Sau mai bine sa isi ia un clipboard si niste foi?… Mintea lui a prins sa se invarta cu repeziciune. Nu a stat sa se gandeasca prea mult inainte de a trimite email-ul. I s-a parut interesant si dintr-un impuls de moment, l-a scris si l-a trimis.

Isi face o cafea dar isi da seama ca nu a fost o idee prea buna pentru ca deja ii tremura mainile. El e o persoana cam timida de felul sau. Are sperante ca va fi acceptat si nu isi da seama daca asta il sperie mai tare decat respingerea. Totusi a studiat pagina de Facebook a lui Valentin Anghel, pagina lui de Instagram si nu i s-a parut un om rigid, cu care sa se comunice mai greu. Nici n-ar fi foarte plauzibil asa ceva pentru ca meseria de broker, prin definitie, presupune niste abilitati de comunicare peste medie.

I-a placut o fotografie de pe contul lui de Facebook…. Un slogan foarte adevarat, o intalnire cu omul potrivit iti poate schimba viata, dar pentru a avea o astfel de intalnire, primul pas este sa iesi din casa. Ei bine, pasul asta, el l-a facut acum. A iesit din zona lui de comfort. Donne! Deal with it!

Notificare…

1 mesaj nou….

… raspuns de la dl. Anghel. Deschide mesajul.

Buna ziua,

Sunt de acord cu propunerea si mi se pare interesanta. Intamplator am o saptamana putin mai libera, astfel incat pot face loc pentru o „umbra” in program. Daca nu apare nimic deosebit de nici o parte, te astept luni, la 8.30, la birou (daca ti-ai facut temele, stii adresa). Bem o cafea si punem la punct detaliile colaborarii noastre.

Weekend frumos,

Valentin Anghel

Luni, la ora 8, imbracat aproape office, cu o agenda intr-o mana si un ceas in cealalta, Mihai este pe Matei Basarab la nr.16 si se intreaba ce sa faca. A ajuns prea devreme. Oare sa intre? Nu, mai bine mai sta putin. La 8.29 intra in birou. Programul incepe la ora 9, astfel incat el si Valentin au putin timp sa puna la punct detaliile necesare. Mihai se prezinta si spune cam cum vede el rolul unei umbre, participant „non-combatant”, care asista la diverse intalniri de afaceri, prezentari, sedinte din programul lui Valentin, isi noteaza aspecte care i se par interesante sau lucruri care ii sunt neclare. La finalul zilei sau atunci cand este timp ei doi discuta si incearca sa lamureasca lucrurile ce nu au fost intelese.

-As putea sa iti pun cateva intrebari? indrazneste Mihai pregatindu-si agenda.

-Sigur. Inca mai avem timp. La 9.30 am o intalnire cu o clienta. Pana atunci al tau sunt!

-Am tot citit weekend-ul asta si am tras concluzia ca un broker este practic cel care intermediaza intre cerere si oferta. Ce are special un broker de credite? De ce ai nevoie pentru a fi un broker de succes in acest domeniu?

-Dupa cum ai spus si tu, brokerul de credite este cel care pune in legatura persoanele fizice sau juridice , adica ce numeai tu „cerere” si institutiile bancare sau institutiile financiare nebancare, adica, „oferta”. Esential pentru un broker de credite si nu numai, este sa cunoasca foarte bine ce intermediaza si cum intermediaza. Creditarea este un domeniu guvernat de o suma intreaga de reguli, reguli rigide, implacabile si nu intotdeauna la indemana tuturor. Este esential sa le cunosti pentru a juca jocul…

-Si care ar fi sursele de informare cele mai corecte, complete si daca se poate si accesibile celui care doreste sa intre in lumea afacerilor?

-Surse corecte, complete si accesibile? Nu exista asa ceva. Exista prieteni care te pot sfatui in diverse probleme, exista carti care te pot familiariza cu unele lucruri indispensabile, in cazul meu a existat si o experienta proprie care m-a ghidat in etapa de construire a afacerii… Si de multe ori vor exista si greseli proprii sau ale altora din care este obligatoriu sa inveti cat poti de mult si de repede. Esentialul este sa realizezi ca domeniul acesta este foarte vast si trebuie sa fii dispus sa investesti mare parte din timpul tau, in mod constant, pentru a te pune la curent cu tot ce este nevoie sa cunosti.

-Dar de ce este nevoie pentru a incepe o afacere? Banii sunt indispensabili?

-Nu, banii nu sunt indispensabili. E drept, sunt afaceri si afaceri, iar la unele ai nevoie de capital de pornire serios, dar exista si situatii in care nu trebuie sa investesti financiar prea mult. Un calculator, un telefon are toata lumea in zilele noastre… sediul poate fi locuinta proprie sau ceva inchiriat si asa mai departe. In schimb, ceea ce este cu adevarat indispensabil este determinarea. Odata convins de faptul ca vrei cu adevarat sa iti pornesti o afacere, odata luata hotararea si facuti primii pasi in directia respectiva, trebuie sa iti asumi treaba asta. Trebuie sa te implici, sa-ti setezi un obiectiv, sa-ti faci un plan, sa stabilesti niste pasi de urmat si ulterior sa fii pe faza si sa ajustezi planul respectiv daca este nevoie.

-Care ar fi etapele necesare a fi parcurse atunci cand iei hotararea sa-ti incepi afacerea proprie?

-In primul rand, oricine trebuie sa aiba cunostinte de contabilitate, de economie. Nu este suficient sa apelezi la servicii de contabilitate, trebuie sa discuti cu un contabil, sa inveti de la el, sa ii furi meserie. Antreprenorul trebuie sa aiba el notiuni bine definite cu privire la cum si de unde vin banii, unde se duc banii incasati, cat si cum se plateste salariu si asa mai departe. Cunostintele astea sunt necesare inca de la creionarea planului de afacere. In momentul in care stii ce intra si ce iese, fie si cu marjele de eroare aferente, e mai usor sa evaluezi daca afacerea pe care ti-ai propus-o are potential sa fie rentabila sau nu, daca trebuie sa mai ajustezi ceva la obiectivele tale sau la modalitatile pe care le-ai identificat pentru atingerea lor. In al doilea rand, este necesar sa investesti timp in studierea domeniului in care doresti sa intri. De exemplu, in cazul particular al AVBS Credit, am pornit de la niste neplaceri identificate in decursul timpului la anumiti clienti ai bancilor sau ai altor institutii similare si am inceput sa studiez sistemul creditarii. Efortul de informare a fost considerabil pentru ca domeniul este vast si oarecum volatil. Sunt foarte multe banci, si IFN-uri, foarte multe tipuri de produse si situatii de creditare. Prin definitie, brokerul trebuie sa fie expertul, cel care are toate datele si le poate aduce la cunostinta clientului, astfel incat acesta sa poata lua o decizie avizata intr-o problema care i-ar putea schimba viata in bine sau rau, asta si functie de cum isi face treaba respectivul broker.

-Exista ceva care dauneaza grav, sa zicem, „sanatatii” unei afaceri?

-Exista, desigur. Dubiile, nesiguranta pot ingropa o afacere. In momentul in care nu esti sigur pe tine, pe drumul tau, pe abilitatile tale este bine sa te tii departe de antreprenoriat. De aceea am zis ca e bine sa incepi prin a cunoaste domeniul in care vrei sa intri, sa vezi daca ti se potriveste sau daca te potrivesti tu, lui. In momentul in care, in ciuda cunostintelor acumulate nu reusesti sa scapi de indoieli, e bine sa nu incepi nimic. Din acest motiv am fost incantat de initiativa ta cu programul shadow.

-Poate e o intrebare stupida, dar e nevoie de creativitate in afaceri?

-Nu exista intrebari stupide. Doar raspunsuri, rade Valentin. Creativitatea este esentiala in orice facem. Creativitatea ajuta la depasirea obstacolelor in afaceri, la gasirea solutiilor mai mult sau mai putin conventionale. Per ansamblu, creativitatea este o abilitate care iti face viata mai usoara. Daca nu o ai, trebuie sa muncesti de zece ori mai mult pentru a obtine aceleasi rezultate pe care le obtine un om creativ… Dar nu cred ca e cazul tau, nu? Idee asta cu „umbra” …

-Si inca una, ultima deocamdata, odata pornita o afacere mai exista loc pentru viata personala?

-Daca pornesti o afacere asa cum am spus mai sus, ea devine parte din viata personala, alaturi de familie, prieteni. Nu poti sa le separi ci trebuie sa le aloci timp functie de necesitati. O problema urgenta legata de afacere trebuie rezolvata chiar daca esti acasa, la fel cum o problema de familie trebuie rezolvata indiferent daca esti la birou sau nu. Echilibrul este secretul.

-Si acum domnule „umbra”, hai ca avem treaba. E aproape 9.30… Oricum, daca ai timp uita-te si pe canalul Youtube Valentin Anghel si daca mai ai intrebari pune-le maine dimineata, zambeste el….

Articol scris pentru Superblog 2021.

Din batrani

Picioarele ma dor si parca mi s-au ingustat caile aeriene pentru ca aerul care reuseste sa intre e categoric insuficient pentru fuga. Brusc, in fata imi apare vecinul de vizavi cu un zambet ciudat, inspaimantator. Ma prinde de geaca si ma tine asa, nespunand nimic, nefacand nici un alt gest. Nu ma pot desprinde si mi se face teama. Colturile ochiurilor incep sa ma furnice. Lacrimi grele, calde imi aluneca pe obraji si un val de suspine imi taie respiratia fara sa le pot opri… Un miros proaspat de gradina de verdeturi si o atingere calda pe frunte ma trezeste. Bunica e langa mine si ma mangaie fara sa scoata vreun cuvant.

– Iar am visat buni! ii spun eu dupa ce se potolesc suspinele si iau o gura din ceaiul pe care mi-l intinde.

– Nu-i nimic, puiule, toti visam. Mai vesel sau mai trist functie de ce zile trecem. Ai un necaz, o preocupare, o treaba neterminata, visezi mai urat. Ai avut o zi buna, distractiva, visezi frumos…

– Dar eu nu am avut o zi urata! M-am vazut cu fetele, ne-am jucat, am facut gogosi cu tine, am citi o carte chiar frumusica…

– N-ai lasat cumva cartea, caietele deschise, temele neterminate, povestile necitite, vasele nespalate… ? insira bunica cu un zambet abia simtit.

– Aaaa, nu mai stiu…

– Sau poate o fi fost ceva care te-a necajit si nici nu ti-ai dat seama, redevine dansa serioasa. In mintea ta a ramas ceva nelamurit, astfel incat acel ceva a ales calea visului pentru a te atentiona si a descarca asa niste „balast emotional” cum zice duduia de pe TVR2.

Vocea bunicii era scazuta, aproape o soapta si am simtit cum ma ia somnul din nou. Mi-a adus pernuta parfumata de plante si mi-a indesat-o in brate, impachetandu-ma bine in plapuma grea. M-am cuibarit langa umarul ei si pentru cateva secunde m-am gandit ca da, chiar eram putin suparata, suparata pe tati pentru ca m-a facut de ras in fata fetelor cu mentiunea lui despre cat de mare gospodina as fi eu! Oare din cauza asta am visat urat?! Cred ca da… Odata lamurita treaba, am adormit in aroma de lavanda, roinita si verdeturi culinare.

….

– Buni, nu vrei sa vedem impreuna un film de groaza? Am eu o caseta…Tu ai un fel de-a fi mai… cum sa zic eu? … mai amuzant si asta ma face sa ma simt bine si in situatii deosebite. Ce zici? Mai uit si de raceala asta, imi incerc eu norocul.

– Nu, draguta, nu vreau sa vad un film de groaza.

– Hai, buni… Pun pariu ca nu ai vazut niciodata unul!

– Nu am vazut filme de groaza, altele decat cele pe care mi le-a oferit mie viata asta. Dar tu ai uitat cosmarurile tale de odinioara? Daca ma intrebi pe mine, eu cred ca oamenii care fac filme de groaza, au si ei lucruri nelamurite in mintea lor si in loc sa-si bata capul sa le lamureasca pentru a trai mai bine, pentru a dormi mai adanc si a visa frumos, ei le aduc prin intermediul filmului si in capul tau. Asa vei trai si tu cel putin la fel de rau ca ei macar pentru o perioada si ideea asta poate ii face chiar sa se simta un pic mai bine. Da, sunt cam uracioasa, dar nu imi place ideea de film de groaza. Nu mai bine iti fac eu o frectie, iti dau un ceai de busuioc, verbina si cimbru sa alungam microbii si apoi povestim ceva care sa ne faca sa adormim zambind? Asta-i definitia mea pentru tratament de „uitat de raceala”, nu filme de groaza, pfui! stramba din nas bunica.

– Poate c-am sa pun si niste rozmarin in ceai… mai adauga dansa mergand spre bucatarie. In scurt timp camera se umplu de miros de plante, solutie pentru frectie, soapte si chicoteli.

….

– Hai, amesteca, amesteca…! Trebuie sa invarti fix de 300 de ori in mamaliga. Numara copila, numara… Cat face 6×5? Ei?

– 30. Da’ am uitat numaratoarea, buni, m-ai incurcat…

– O iei de la capat, n-ai ce face, rade bunica. Cand te-oi marita trebuie sa stii sa faci o mamaliga.

Tea, Herb, Seasoning, Mixture, Alps, Nature, Yummy, Dry

Asa mi-o aduc eu aminte pe bunica, calda, blanda, inteleapta, vesela si mereu mirosind a plante, fie ele de ceai sau de bors. De la dansa am invatat eu sa caut, sa usuc si sa folosesc plante de leac, am invatat rugaciunile sau povestile din trecutul familiei mele, am invatat sa recunosc ciupercile si sa le usuc pe ata, am invatat sa fac scrijele de mar sau minciunele pentru a le rontai seara la televizor, am invatat sa fac dulceata de cirese amare si castraveti murati, am invatat sa cos la masina, sa crosetez si sa-mi croiesc un sort de bucatarie… Si imi doresc la randul meu , ca ajunsa la o varsta inaintata, sa constat faptul ca toate aceste cunostinte primite de la bunica mai sunt inca necesare si pot sa le transmit mai departe celor de pe langa mine. Si daca viata se va mentine si peste ani la fel de alerta, sper sa reusesc, asemeni bunicii mele, sa mentin vie ideea ca exista mereu o alternativa mai aproape de firesc, de natural.

Bunicii, mereu cu o vorba buna sau cu un sfat, acolo unde viata i-a mai lasat pe pamant, ei sunt adesea cei care fac legatura intre vechi si nou, cei care poarta si transmit cunoasterea. In lantul acesta al generatiilor veriga parintilor este uneori una putin mai slaba din foarte multe motive, partial independente de vointa sau putinta lor pentru ca viata ii ia si ii arunca de colo colo, astfel incat disponibilitatea lor pentru cei mici este limitata. Se tot vorbeste de notiunea de „timp de calitate”, dar acesta este de fapt doar un compromisul pe care il impun vremurile in care traim. Bunicii au de regula timpul, disponibilitatea si intelepciunea de care au nevoie nepotii.

Parte din mostenirea pe care ne-o transmit ei, bunicii este si pastrarea acestei legaturi cu natura. In contextul vietii noastre agitate este o adevarata binecuvantare faptul ca exista companii cu traditie, precum Fares, care de aproape 100 de ani preiau mostenirea aceasta, o valideaza din punct de vedere stiintific si o pun la dispozitia noastra, a celor tentati de comoditate sau de altceva sa abandonam tot ajutorul pe care ni-l poate oferi dumneaei, natura. Crescuta fiind printre plantele din gradina si camara bunicii, produsele Fares ma insotesc in mod constant si de multa vreme. Primele cu care am facut cunostinta au fost ceaiurile. Dupa ce bunica si rezerva dumneaei de plante n-au mai fost, am cautat alti specialisti in domeniu care sa o suplineasca cumva pentru ca timpul limitat nu imi permitea altceva. Si i-am gasit. Intai am luat ceaiuri simple si mi-am facut singura amestecurile, apoi, pe masura ce relatia mea cu Fares devenea din ce in ce mai stransa, am inceput sa utilizez si combinatiile de plante facute de specialistii companiei. Rezultate foarte bune am avut cu amestecul de ceaiuri Hapciu. Pe langa faptul ca are un gust foarte placut, usor condimentat, gustos si cu zahar sau miere, dar si fara, amestecul acesta de plante de leac este foarte eficient. El desfunda nasul si fluidifica secretiile bronsice, iar mofturosii mei mici, dar si cei mari, consuma cu placere licoarea intregul sezon rece, indiferent daca sunt mucosi sau nu, iar rezultatele se concretizeaza intr-un numar de viroze redus semnificativ de-a lungul anilor. Alte doua produse care mi-au devenit indispensabile in ultimii ani sunt amestecurile de uleiuri esentiale din gama Biomicin: uleiul de cimbru si cel de ti (tea) tree din Biomicin-ul simplu si uleiul de cuisoare si cel de cimbru din Biomicin-ul forte. Ambele sunt testate atat clinic cat si paraclinic. Ce inseamna asta? Inseamna ca produsul a fost supus unui amplu protocol de verificare, atat in conditii de laborator, pe anumite tulpini bacteriene infectioase, cat si pe pacienti cu afectiuni din sfera ORL sau cu infectii respiratorii.

Scientist, Microscope, Laboratory, Drawing, Sketch, Man

Testele au indicat o eficacitate de 98% in combaterea tulpinilor bacteriene investigate, ceea ce este un procent remarcabil chiar si pentru medicamentele chimice de sinteza, Biomicinul venind in plus si cu doua mari avantaje: nu ataca flora intestinala si nu da rezistenta la administrare repetata cum fac antibioticele sintetice. Produsele fiind suplimente alimentare, studiile clinice nu au caracter de obligativitate ca in cazul produselor medicamentoase. Faptul ca s-a investit totusi in asa ceva indica preocuparea pentru validare stiintifica care m-a facut sa devin un client permanent al companiei Fares.

O alta gama de produse care imi este aproape de multi ani este cea care a pornit de la binecunoscutul sirop de patlagina, Plantusin pe care eu il folosesc de zeci de ani in toate tipurile de tuse, cu cele mai bune rezultate posibile. Acestui sirop a carui eficienta a fost dovedita de-a lungul timpului i s-a adaugat initial un fratior, Plantusin forte, care contine in plus o suma intreaga de uleiuri esentiale cu efect antitusiv si antiinfectios sporit (scortisoara, lamaie, fenicul, lavanda, eucalipt, cimbru). Apoi s-a ivit necesitatea unui sirop dietetic si zaharul a fost inlocuit cu sorbitol si indulcitor din stevie, in produsul Plantusin fara zahar. Gama este completata cu un sirop pentru copii, unul cu miere si propolis, capsule moi pentru favorizarea expectoratiei si multe altele, toate fiind rezultatele cercetarilor efectuate de o echipa inimoasa care si-a stabilit drept obiectiv combinarea intelepciunii din batrani cu descoperiri stiintifice de top pentru a ne pune la dispozitie produse naturale verificate, standardizate si eficiente de aproape 100 de ani.

Articol scris pentru Superblog 2021

Cu mătușa în Palilula

Pe lângă aniversările clasice, notate în calendarele device-urilor și sincronizate din când în când, în perioada aceasta mai adaugăm încă una și anume, un aproape-majorat. Bobița, caci despre dumneaei este vorba, face acuși opșpe anișori de când a ieșit pe porțile fabricii și cinci-șase de când o târâm anual la ITP. E o bătranică de fapt, pentru că asemeni cățeilor, vârsta ei reală este egală cu numărul de ani omenești înmulțit cu ceva, nu stiu exact ce, dar cifra trebuie să aibă legătură cu bugetul multianual alocat reparării străzilor din Românica. Oricum, pentru a sărbători aproape-majoratul ăsta, ne-am hotârât, ușor unilateral, spre necazul minorilor arondați, să plecăm în vacanță, la țară. Oricât de mult a fost pomenit tipul cu vacanța cu Tico în Grecia, noi ne-am limitat la a pleca la Palilula, o localitate renumită din cel puțin două motive, unul este acela că acolo, mătușa are o resedință de vară și al doilea este filmul lui Purcărete, „Undeva în Palilula”, film în care mai sus menționata mătușă ar fi avut un rolișor mic, tăiat ulterior la montaj (aspect total irelevant).

Ca înainte de orice călatorie și mai ales înainte de una relativ lungă, Bobiță a avut parte de cateva ședințe de spa, plus un schimbat de ulei și filtre pentru că era aproape timpul. Cadou de aniversare i-am luat un cârlig de remorcare care ne-ar fi scutit vara trecută de căutat macarale și platforme cand a picat mașina vecinului, i-am montat un set de bare transversale pentru nou achiziționata cutie de portbagaj, de capacitate maximă disponibila. Și odată în posesie cârligul de remorcare, a apărut necesitatea (!) de a ne lua si un suport de biciclete cu prindere pe acesta, barele transversale fiind evident, ocupate.

Bobița fiind gata, bagajele făcute printre picățele, a venit și ziua plecării spre Palilula. Mătușa a tras bățul scurt (posibil încă de când s-a născut), astfel încât beneficiază de locul din dreapta șoferului. Noi restul, doi copii, un adult, o mâtă și-un cățel batraior ne lăfăim pe bancheta din spate. Deasupra noastră, in cutia portbagaj stau aproximativ 75 kg de zacusca, dulcețuri și compot, munca mătușii de peste iarna, iar în spate, ancorată bine pe stativul de biciclete stă o construcție ciudată, asemănătoare cu o aripă gigantică ce urmează să alcătuiască un monumental suport de flori din fier forjat primit cadou de tot de dumneaei de la vecinul nostru. Mașina este mai mult decât încărcată, dar distribuția greutății este bine realizată datorită cutiei portbagaj care preia din greutatea care altfel ar fi fost concentrata in partea din spate a mașinii. Logan-ul, mai ales dintre primele modele, este o mașină pentru care dinamica nu este un punct forte, astfel încât o cutie portbagaj este absolut necesară la transportarea greutăților. Bobiță se târăște încetișor, dar sigur pe drumurile line ale patriei noastre către Oltenia mătușii. Drumul decurge în prima fază, în liniște. Mașina nu mai are radiocasetofon pentru că pe vremurile când aceste aparate erau la mare căutare, proprietarul mașinii obișnuia să îl scoată în fiecare seară și să-l monteze la loc dimineața. Lucrurile au mers bine vreo doi ani, dar la un moment dat, aparatul a cedat și și-a dat obștescul sfârșit stricând și alte câteva chestii la mașină, astfel încât fizic vorbind, pierderea a fost iremediabilă. Ei și? am zis atunci.. Nu-i nimic, auzim mai bine traficul, mașina și așa mai departe. Atât doar că în cazul de față nu prea a fost chiar așa. Mătușa, într-o formă de zile mari, ne-a regalat cu un set cuprinzător de romanțe și muzică populară. Ăi mai mici au avut noroc să-și poată înfinge în urechi căștile, dar noi, adulții a trebuit sa ascultăm și chiar să aplaudă prestația pentru a evita bisurile! La nici 20 de km de casa Coanei Mari din Palilula, mașina a cedat nervos. Nici nu mă mir! E doar o bucată de metal. Daca ar fi fost organică, precum urechile noastre, doar ar fi sângerat nițel… Oricum, ne-am oprit în câmp, departe de bătaia antenelor de telefonie mobilă și ușor spre seară, deci neplăcut din multe puncte de vedere. Ne-am dat jos din mașină și în frunte cu mătușa care zicea că știe drumul am pornit pe o scurtătură menită să ne conducă drept spre reședința dumneaei aflată lângă pădure. Am mers târând după noi deviceurile din dotare, plus geanta mătușii în care se aflau între altele și medicamentele de care nu se putea despărți. Geanta cam mărișoară, dar cu rotile (!) a fost pedeapsa primită de șofer pentru că n-a mai tras de mașină măcar vreo 10-15 km, așa cum ar fi făcut orice driver cum scrie la carte. Mătușa, alias Coana Mare, a prins viteză și ne conduce de la cel puțin 50 de pași în față, Noi, orășeni get-beget ne târâm cu foarte puțin entuziasm, cu telefoanele în mână încercând să agățăm vreo undă de semnal. La un moment dat, o vedem pe mătușă că vine fugind spre noi. În spatele dumneaei un bivol impresionant aleargă și el mai, mai să o ajungă. În spatele bivolului un puștan îi strigă din toți rărunchii să se oprească. În sfârșit femeia se oprește, dar din păcate bivolul e puțin prea aproape și masă mare, frânează mai greu, așa ca o atinge ușor cu lateralul rostogolind-o în praf. Puștiul îngrijorat se repede să o ridice și strigă îngrozit văzând dârele roșietice care-i curg ei de sub basma. Îmi sare și mie puțin sufletul dar, remarcându-i privirea confuză nu mă pot abține să nu izbucnesc în râs. Ieri seara, Coana Mare s-a hotărât să se vopsească și nu oricum, ci roșu titan, ca-n tinerețea ei. Vopseaua care rămâne invariabil pe păr oricât l-ai clăti era cea care se scurgea acum de sub basmaua ei împreună cu transpirația și crea un efect îngrozitor și amuzant totodata pe figura ei care oscila între supărare și confuzie. Bivolul continua să se învârtă pe lângă buzunarul ei până când și-a adus aminte că are biscuiți cu scorțișoară acolo. Bagă mâna și scoate unul. Bivolul îl înșfacă imediat, îl înghite și scoate o limbă mare și aspră și îi întinde dârele de culoare pe toată fața spre hazul tuturor. Nervoasă, mătușa se scutură și o ia din loc. Băiatul cu bivolul încearcă să o împace.

– Nu vreți să mergeți călare pe bivol? întreabă el. E blând, ai văzut doar, mamaie!…

– Da, am văzut, răspunde ea sec, luând-o nervoasă înainte.

– Eu vreau, spun copii aproape într-un glas. Băiatul îi ajută să urce amandoi pe bivol și o ia la fugă mânând animalul destul de repede spre bucuria călăreților.

Fugăriți așa am ajuns destul de repede la casa mătușii pentru că scurtătura chiar a fost scurtătură. Odata ajunși acolo, dânsa l-a trimis pe puștan la Moș Gicu să ne ajute să o aducem și pe Bobița. Moșu era puțin abțiguit, dar nu ne-a refuzat. Înainte de a ne dezmetici noi, dânsul era deja în Logan-ul lui rablagit și se îndrepta spre poartă. Văzând că nu are nici o șansă să nimerească drumul, mătușa iși ia fluierul ei antifurt capabil să trezească și un mort din somnul de veci și suflă în el până se umple strada de vecini. Cu toții reușesc să-l dea jos din mașină pe moș si urcăm noi îndepărtându-ne ușurați. Ajungem la Bobiță și când ne uităm mai bine vedem că mașina moșului nu are nici urmă de cârlig de remorcare. Binecuvântăm gândul bun de a ne lua noi așa ceva și mai mult, fiind aproape întuneric ne-am bucurat că din comoditate ne-am luat unul ușor demontabil. Am scos viitorul stativ de flori și suportul de biciclete și le-am lăsat undeva în iarbă. Apoi, am tras maneta cârligului, l-am scos de la noi și l-am pus pe rabla moșului. (Da, știu, avem mașini cam de-aceeași ani omenești, dar categoric ceva-ul lui e mai mare!).

Am legat Bobița și am pornit la drum. Lăsăm mașina stricată în curte la mătușa și ne intoarcem să aducem și ornamentul din fier forjat împreuna cu suportul de biciclete. Când ajungem acolo, ia ornamentul de unde nu-i. Suportul de biciclete era înca, dar chestia din fier forjat, nu. Ne-am învârtit noi pe acolo, în dreapta, în stâng, dar fiind și noapte, la un moment dat ne-am lăsat păgubași. Ne-am luat inima-n dinti și am revenit la mătușa. Bineînțeles că aceasta a făcut ca spray-ul, cum spune nepotu-su. Norocul nostru a fost că mai avea de descărcat zacusca și dulceață, altfel cred că organiza pe loc o patrulă de căutare a piesei lipsă. Noi, morți de oboseală, ne-am evaporat din casă, așa că toata energia ei s-a revărsat asupra moșului Gicu care tocmai se trezise si pusese mana pe un borcan cu zacuscă. L-a făcut cu ou și cu oțet pentru că n-a fost în stare să-și ia un cârlig de tractare, tocmai el, singurul pompier voluntar din sat. Hotărâtă să rezolve fix în acel moment deficienta, l-a chemat pe ăla micu și telefonul lui șmecher, s-au dus toți trei sus în vie unde era semnalul să facă o comandă de cârlig pentru mașina moșului. N-a fost prea complicat, au tastat marca mașinii și produsul dorit, au cautat să vadă care ar fi cea mai buna variantă și pentru buzunar și pentru abilitățile tehnice ale viitorului posesor. Au comandat unul demontabil automat, cu clema, marca Auto-Hak, pentru Logan din 2004. Livrare în 24 de ore, gratuită, deci satul nu avea să mai stea mult fără o mașină de intervenție dotată corespunzător. Unde mai pui că în banii ăia intra și un kit de instalație electrică, lucru greu de găsit acolo la ei la tară, ăsta fiind motivul pentru care vedeai mai rar autovehicule cu toate luminile funcționale. Per ansamblu, toți au fost mulțumiți, moșu că-și dotase mașina pentru cărat și intervenții, mătușa că idee fusese a ei și nepotul pentru că telefonul și abilitatea lui de a-l mânui făcuseră totul posibil.

A doua zi dimineață, în curtea unui vecin de la deal, mătușa remarcă suportul ei de flori. Dă buzna pe poartă, apucă fierătania și încearcă să o tragă afară din curte. Bineînțeles ca nu poate. Trancăneala scoate afară din case toți vecinii, mai puțin cel în a cărui curte era, posibil pentru ca nu o fi fost acasă, sau i-o fi fost teamă… Puștiul cu bivolul era prin preajmă și se pregatea să-l ducă la păscut, când animalul fornăie și se repede iar la buzunarul matușii. Ei ii vine o idee. Îl pune pe băiat să aducă o sârmă ceva să încerce să tragă suportul de fier cu ajutorul animalului amator de biscuiți cu scorțișoară. Zis și făcut. Biscuiții și bivolul indian au dus suportul până în curtea mătușii lăsând în urmă o dâră foarte vizibilă. Atât doar că vecinul amator de fier vechi nu a avut curaj să apară prin dreptul casei Coanei Mari.

Lucrurile s-au aranjat incet pentru toată lumea, Bobiță a fost dotată cu o baterie nouă și încă alte cateva mărunțișuri aparent indispensabile, minorii nemultumiți au gasit o sursă de distracție în bivolul indian și nazdravanul proprietar al acestuia, mătușa își admira necontenit suportul de flori montat, privind cu îngrijorare stocurile în descreștere de zacuscă și dulcețuri. Noi ne-am odihnit…

Si chiar ne gandim să ne luam si două biciclete acum că avem suportul potrivit și nimic altceva de cărat pe el.

Articol scris pentru SuperBlog 2021

Hainele cele noi ale împăratului

Împăratul deschide larg ușile dressingului ce ar fi putut adaposti cu ușurință cel puțin o duzină de familii. Trece cu pas șovăielnic pe lângă tot felul de ținute fastuoase aranjate în vitrine luminate. O parte fuseseră ale lui, altele ale tatălui său și vreo două chiar ale bunicului… Blănuri, cape bogate, tivite cu fir de aur și argint, bătute în pietre prețioase, mantii grele, mătăsuri, o catifea atât de groasă încât haina fusese aproape imposibil de purtat mai mult de un sfert de oră… toate erau expuse meșteșugit astfel încât fiecare mic detaliu era vizibil și putea fi admirat din toate părțile. Și nu de mult, toate acestea fuseseră lumea lui, lumea modei în care el era considerat cel mai bun…

„Împăratul e dezbrăcat! Împăratul e dezbrăcat!” îi răsună în minte cuvintele baiețelului mărunțel agățat de gâtul lui taică-su. „Imparatul e dezbracat!” vin și alte glasuri de copii, apoi de tineri și într-un final, de adulți.

Rușinea îl inundă iar și înaintează din ce în ce mai poticnit ajungând în dreptul ultimei vitrine luminoase. Cineva a pus acolo și ținuta purtată de el la sărbătorile orașului din urmă cu două săptămâni. Nu, tot nu poate privi! Face stânga împrejur și se îndepărtează. O idee îi încolțește în minte. Și dacă a fost un sabotaj? Dacă a fost un plan bine pus la punct pentru a-l discredita și a-i forța demisia? Întoarce lucrurile pe toate părțile și pe masură ce își adună argumente, ideea îi pare din ce în ce mai logică. O furie rece îi alungă rușinea. Poate chiar și copilul făcea parte din plan… Da, mai mult ca sigur! La cât e de aiurită generația nouă, te poți aștepta la așa ceva. În cazul ăsta el nu poate sta cu mâinile-n sân! Doar e împaratul… Trebuie să demaște complotul și așa poate că ar putea să mai scoată nasul afara din palat fără să simtă degetele puștanilor ațintite spre el și râsetele lor batjocoritoare. Furia îl intărâta și se îndreaptă cu pas apăsat spre sala personalului de supraveghere. Deschide larg ușa.

– Afară! strigă el cu toată supărarea adunată pe drum. Oamenii se bulucesc pe ușă neîndrăznind nici să ridice ochii. Rămas singur, împăratul scotocește pe rafturile pline de casete de la sistemul de supraveghere până dă peste cele din săptămâna dinaintea serbărilor orașului. Își stivuiește un teanc în fața. Alege una la întâmplare și o înfinge tremurând nervos într-unul din aparatele de redare. Apasă cu pumnul un buton și o scânteie micută izbucnește sub mâna lui. Furia i se topește brusc și odata cu ea și carcasa casetei. Se așează și umblând ușor de data aceasta, ia altă caseta din teanc și o potrivește ușor în celălalt aparat. Apar imagini din sala de consiliu cu el ascultând cu mult interes cuvintele a doi tinerei care îi arată câteva imagini pe o tableta. Dă mai tare:

-Iată, Măria Ta, tendințele modei la Paris, zice unul din ei, derulând niște imagini viu colorate. Sunt ani de zile de când nu se mai poartă ținutele acestea pe care vi le confecționează croitorii regali! … Serios, Înălțimea Ta?! Mantia asta care singură are mai mult de zece kilograme? Patrafirul ăsta, sau cum ziceați că se cheamă? Broderiile astea imense? Dincolo de granițele dumneavoastră astea sunt piese de muzeu! Repet, astea nu se mai poartă de mulți ani…

-Ca să nu zicem, de sute de ani! bombănește celălalt tânăr, ascuzandu-și spusele și posibil și zâmbetul sub o tuse persistentă.

negru Boss - Sacou

-Priviți, Maiestate în comparație acest sacou sobru, negru, Boss, cu o croială puțin cambrată, care v-ar putea pune în valoare silueta. Material bun, 99% lână, viscoză in căptușeală…

-Sau o geaca de piele, dacă vreți să fiți ceva mai aventuros, precum cele pe care le găsiți aici, https://answear.ro/h/geci-de-piele.html, adaugă celălalt cu un zâmbet șmecher.

-Și dacă veți completa sacoul cu o cămașă albă așa cum stă bine unui monarh de valoarea dumneavoastră, material la fel de plăcut de purtat, bumbac, nu ar arăta bine? Elegant și în același timp ușor, comod. Zburdați, nu altceva în așa ținută!

Împăratul privește și înghite în sec. A doua privire parcă e chiar mai convingătoare decât prima! Da, bine a zis, ușor de purtat! Oftează… Chiar a fost ușor de purtat, spre deosebire de haina de 25 de kilograme din urmă cu un an… Înființase slujba de „baston imperial” pentru a putea sta în picioare la ceremonie. Practic, el și haina lui au fost cărați de două „bastoane”! Dacă stă să compare, chiar se putea spune că anul ăsta a fost dezbrăcat, râde el în barbă. Deruleaza în continuare.

-Maiestate, pe site-ul https://answear.ro/ găsim tot ce poate fi mai bun în materie de modă, sute de branduri, doar produse originale, promoții, precum și un club al celor mai bine imbrăcați oameni din Europa.

-Answer este răspunsul ajungerii dumneavostră în secolul acesta! mai adaugă celălalt tânăr puțin cam răutăcios.

Nu s-a supărat pe moment. Ținutele i se păreau ireal de comode. Parcă și simțea cum i se ridică o greutate de pe umeri. Zâmbește aducându-și aminte momentul când a venit comanda făcută, sacoul, pantalonii, camasa, o geaca de blugi, un pantof adidas, o pereche de blugi, un palton surprinzator de usor si calduros… Nu a durat mai mult de trei zile și coletul a fost la poarta castelului. Cu greu s-a abținut să probeze… A lăsat să treacă sedința de consiliu, întâlnirea cu ambasadorii, apoi s-a încuiat în apartamentele sale nefiind prea convins că va putea să se îmbrace fără ajutoarele de rigoare. Nu putea să lase să transpară entuziasmul său copilăresc așa că nu a dorit să cheme pe nimeni.

alb Boss - Camasa De bărbați

Spre surprinderea lui nici nu a avut nevoie de ajutoare. A intrat totuși pe pagina de internet aratată de cei doi tineri, https://answear.ro/h/camasi-albe.html pentru a vedea cum se încheie cămașa, cum se poartă pantalonii, dar pe ansamblu îmbrăcatul nu a mai fost operațiunea chinuitoare de până atunci. Și-a îndoit manșetele, și-a suflecat pantalonii, nevenindu-i să creadă cât de ușor se putea mișca în hainele respective. Apoi a venit ziua, ziua aceea în care tot entuziasmul lui s-a spulberat. „Împăratul e dezbrăcat!” … un copil și o afirmație care l-au îmbrâncit înapoi în secolul trecut și l-au închis acolo umilit.

Nici nu mai contează dacă a fost sau nu un complot, își spune împăratul, mergând hotărât spre apartamentele sale. El este conducătorul și el trebuie să dea tonul. Își trage pe el pantalonii comandați, își pune cămașa, cravata, pantofii sport și pleacă hotărât să aducă secolul 21 în țara sa. Nu e dezbrăcat, e un om modern.

….

Ce mă inspiră pe mine? Poveștile… Îmi plac, mă joc cu ele, le prind și le arunc în sus, le azvârl cuiva, le iau înapoi… Poveștile, fie ele auzite, traite ori inventate, trecute din om în om, din gură în gură, din pagină în pagină, ele sunt cele care ne fac ceea ce sau cine suntem.

Și dacă tot am asociat moda poveștilor, ce spuneți de Frumoasa adormită?… 100 de ani de somnic… ce-or fi însemnat în modă anii ăștia?! Să adormi într-un secol și să te trezești în altul…, adormi în mătase și te trezești în poliester, metaforic vorbind…

…..

Articol scris pentru SuperBlog 2021.

Ce rămâne după noi…

…visul meu … case parter... https://www.aia-proiect.ro/  … a rămas în urmă …  47° 32′ latitudine nordică cu 25° 33′ longitudine estică

 

 

Coborârea prin atmosfera terestră este zbuciumată. Naveta scârțâie din toate încheieturile ei bătrâne. Accelerația-i din ce în ce mai mare și urmează cele mai grele 50 de secunde din tot zborul. Dacă își revine la timp din leșin va reuși sa o ducă întreagă la sol. Dacă nu… ei bine, dacă nu, ce loc îi mai bun decât Pământul să te odihnești? Presiunea crește apăsându-i diafragma dureros… Urmează întunericul. Se trezește cu mâna încleștată de manetă. Mai mult instinctiv, trage de ea și ridică botul navetei dirijându-o ușor spre punctul dorit, 47 grade latitudine nordica, 25 grade longitudine estica… Caroiajul albastru se suprapune peste liniile roșii. Aici e! Gasește cu greutate un loc drept și aterizează. Își pune casca și se pregătește să coboare. Pășește cu grijă pe Pământ. Solul este acoperit de o iarbă verde, înaltă de-i depășește genunchiul. Apasă ecranul prins deasupra pumnului drept solicitând o scanare a atmosferei… Aparent e bine, toți parametrii sunt în limitele de siguranță. Radioactivitatea a scăzut semnificativ, dacă valorile înscrise în documentele de istoria planetei au fost adevărate. Are dubii pentru că de-a lungul timpului au fost așa de multe neconcordanțe, încât multă lume consideră că datele sunt fabricate în proporție de sută la sută și Marea Plecare a fost o manevră politică nu una menită să asigure supraviețuirea rasei umane. Oricum, după 350 de ani de la plecare, nu mai interesează pe nimeni planeta pe care s-a născut umanitatea. O consideră pierdută definitiv în norul radioactiv. El a fost dintotdeauna o excepție. Strânge în pumnul drept o bucată de material celulozic tratat anti -rupere pe care se mai văd cele câteva cuvinte scrise cu praf de cărbune negru care l-au adus în acest punct, 47° 32′ latitudine nordică cu 25° 33′ longitudine estică. De aici au plecat străbunii lui. Undeva, printre culmile din zare ar trebui să gasească casa stră-stră-străbunicului lui, sau urmele ei. Merge singur pe planeta asta extraordinar de plină de culoare, întrebându-se cum ar fi arătat lucrurile dacă oamenii nu ar fi ales să o părăsească. Peisajul este încântător, departe de ceea ce îi oferă planeta lui natală. Din loc în loc, ziduri acoperite de verdeață marchează locuri în care odinioară se trăia. Nu se aștepta să găsească prea multe chestii în picioare după atâția ani, de aceea aproape s-a împiedicat văzând pe un deal două case aparent neatinse. În mod evident, vegetația încercase să le înghită, dar fără succes. Proprietarul celei dintâi închisese cu grijă obloanele, zăvorâse ușile cu dorința secretă de a se întoarce.  Curios, el a forțat ușa. S-a deschis cu greutate lăsându-l să intre… Primul om după 350 de ani! Casa arată fantastic, deși nu seamănă cu locuințele cu care este el obișnuit. Pereții sunt zdraveni, netezi, surprinzător de reci, de culoare alb-gălbui… A dat obloanele la o parte și lumina a năvălit în încăpere. Mobila e la locul ei. Scaunele sunt încă solide de vreme ce îl țin doar cu un scârțâit discret. Undeva, într-un colț al unui dulap, învelite într-o bucată de ceva rigid cum nu mai vazuse el, erau câteva teancuri de material celulozic cum era cel care-l adusese încoace, foi de hârtie, dacă nu se-nșela. Dă de-o parte chestia rigidă și încearcă să parcurgă cuvintele înscrise acolo, poate chiar de vreun străbun de-al lui. Are noroc pentru că limba nu s-a schimbat semnificativ după Marea Plecare.

Am cumpărat terenul de la Mașa lui Vasile. În sfârșit visul meu prinde contur. Îmi doresc de atâta timp asta! Aștern ca zănatecu’ ideile pe hârtie, că doar așa lucrurile or părea reale . Muierea zîce că-s nebun, c-am dat în mintea copchiilor și fac compuneri de școală. Las să zâcă c-o vrea! Important îi să-mi dea mâncare caldă, să am forță să duc lucrurile la capăt.

Întunericul se lasă și odată cu el și răcoarea. Încearcă să-și aducă aminte cum învățase el la istorie că trăiau oamenii pe Pământ.. Foc, făceau foc, așa se încălzeau! Dar cum făceau sau mai bine zis, unde făceau focul ăsta? Podelele și mobila păreau  materiale combustibile deci trebuiau protejate… Merge prin casă încercând să-și dea seama unde ar fi putut să facă cineva vreun foc. Ajunge la un fel de gaură innegrită în perete lângă care erau stivuite bucăți ce semănau cu alea din șemineele virtuale de pe planeta lui, probabil lemn. Le inghesuie în gaura din perete și le aprinde cu dispozitivul universal al costumului său de cosmonaut. În scurt timp, un fum gros învăluie camera și declanșează alarmele căștii sale. Ceva e în neregulă. Iese din casă și se urcă pe acoperiș să verifice pe unde ar trebui să iasă tot fumul ăla. Are emoții pentru că este vorba de un acoperiș  foarte vechi. Nu și-a putut imagina că în urmă cu mai bine de trei sute de ani s-ar putea construi așa de bine. A ajuns la horn și a scos un somoiog de paie care probabil că fusese un cuib. Fumul a început să iasă pe unde trebuia. A sărit jos calculând cam prost distanța. Șchiopătând, a intrat din nou în casă. Atmosfera se schimbase. Mirosul, căldura, lumina focului au dat viață căsuței. S-a așezat jos cu teancul de foi în mână…

Toată lumea zâce că-s nebun să apelez la bucureștenii ăia și să le azvârl o căldare de bani pentru proiectarea casei. Da las să zâcă c-altfel ce-or mai discuta când s-ă-ncrucișează pe stradă! Visul meu e prea bătrân să fac lucruri ieftine. Locu-i plin de astfel de nenorociri ieftine. La politică, fotbal și construcții se pricepe tăt omu în sat. Grigore al Tomii a muncit ca prostu-n Spania, cu spatele și n-a înțeles nimic din toată truda lui. Și-a făcut un turn cu două etaje și mansardă care arată ca … mă rog, nu se poate spune nici în scris… între căsuțele delicate de lemn din jur, căsuțe specifice zonei noastre de munte. Dă ce zâc că n-a înțăles nimic? Pentru c-a aruncat banii pe-o casă în care nu stă, că nu-și permite. Și nu i-o cumpără nici dracu că s-o mai dășteptat lumea! Eu vreau să mă bucur de casa mea, fie vară, fie iarnă… am visat asta și-am adunat bănuți… Nu mi-am dișălat spatele, dar în momentul în care ai un vis, ușor, ușor s-adună banii și-i cheltui mai cu rost, nu încrâncenat, să-i pui în fund pe toți.

Lemnul arzând scârțâie frumos umplând spațiul de scântei roșietice. Mănâncă un baton proteic și după ce scapă din costumul greoi de cosmonaut, încearcă să se întindă în ceea ce părea să fie un pat. Nu e o alegere prea bună pentru că salteaua e praf, realmente praf. Se întinde pe jos și îl ia somnul.
Dimineața iese în grădină și dă de un firișor de apă curgătoare la câțiva pași de casă. Se spală, mai mănâncă o porcărie proteică, apoi își scoate scaunul în curte, sub un copac.

Am noroc că muierea gândește ca mine, sau, mă rog, zâce ca mine, ceea ce e tot aia. Altfel cum dracu să-ți faci casă dacă n-ai liniște-n ea? S-o mai obișnuit și cu scrisu meu, ba chiar o început să-i placă. Dacă nu mă vede cu creionu-n mâna-n vreo zi îmi aduce aminte, îmi pregătește o cană mare de ceai de izmă și mă alungă în bucătărie. O zâs chiar că vorbește cu ficioru să-mi publice zisele pe blogul lui. Nu știu dacă-o glumit, da asta m-o încurajat să continui să scriu cum oi pune piatră peste piatră la visu meu. Așadar am apelat la bucureștenii ăia… chiar așa îi cheamă: AIA, AIA Proiect. Fain e că vin acolo unde ai nevoie de ei și-ți explică pas cu pas ce trăbe făcut. Iac-am notat :
– în primul rând o trăbuit cerut un certificat de urbanism de la primăria de care aparține terenul. Treaba-i complicată, ca orice lucru cu statu. Tre să depui un teanc de hârțoage gen acte de identitate, de proprietate și așe mai departe. Norocul meu-i acela că omu o venit, o pus deștu pe toate hârtiile necesare, le-o pus într-un plic și le-o dus unde trăbe. Ce poate fi mai simplu?
– La termenul stabilit, numa m-am pominit cu omu la poartă cu sacoșa de acte. Termenii erau complicați, mai ales pentru doi aproape-moșnegi de țară… N-a fost bai, ne-o explicat pe înțelesu nost că-n certificatul respectiv scria cât de mare avem voie să facem casa, cât de aproape de cășile vecine, cum e terenul, pe unde sunt nu-ș ce rețele  și câte și mai câte.
– următorul pas a fost alegerea modelului de casă. I-am spus specialistului că vrem o casă ca pe la noi. Na, hal dorință! Alții ar fi luat-o la fugă cu așe clienți pretențioși, dar el, nu. Am bătut împreună ulițele satului și i-am spus ce lucruri ne plac la casele de la noi. La moș Ioan, de exemplu, ne placeau ferestrele, mai înăltuțe și ușurel rotunjite sus. De la țata Roșca ne-a plăcut forma și culoarea învelitorii. Orientarea cea mai grozavă, de la est la vest o avea casa familiei Roșu. Și așa mai departe. De la unii am luat prispa, de la alții scările până la ușa casei, beciul… Cu pricepere și multă răbdare, arhitectul de la AIA a aflat ce ne dorim și a pus pe hârtie totul, întocmai cum am visat noi, sau chiar mai bine.
– Odată proiectul terminat, actele toate adunate au fost depuse la primărie pentru autorizația de construcție. Eu m-am mai băgat așa, ca musca-n lapte, să pot să mă dau specialist data viitoare când mai vine vorba de construcții, da nu ar fi fost nevoie. Bucureștenii ăștia se ocupă de tot și-ți dau visu la cheie, dac-așa vrei. Cât zbucium și alergătură am văzut amu vreo trei ani la Grigore, pot spune că eu am ales calea princiară.
– Ultimul pas? Construcția propriu-zisă… Sigur c-am fost prezent pe șsntier de la primu țăruș infipt, până la ultima mână de var. Nu cred c-am fost un client prea comod pentru că am pus un milion de întrebări. Săracii muncitori ajunseseră să poarte căști pe urechi, să aibă motivație să nu-mi mai răspundă… Era ceva de genu: „cât de uscat trebuie să fie lemnu aista? Îîî? Hei, șefu, m-ai auzit? Îhî. Cât de uscat? …Da….” Conversație de nebuni… Da ce crezi că mă lăsam? Am întrebat până am aflat tot: cât de uscat trebuie să fie lemnu, cum verifici că-i uscat, în ce ordine pui materialele la fundație, ce fel de ciment iei și așa mai departe. Acu-s specialistu satului. Când e vreo discuție de genu ăsta, e clar că-s eu chemat… Așe l-am sfătuit și pe primar. Datorită mie și-a făcut casă tot cu bucureștenii… Și-i mulțămit nevoie mare de ne-am și-ncuscrit  între timp…

Cosmonautul își indreptă spatele culcându-se în iarbă. Mirosul e înnebunitor și îi place ideea de a avea o planetă doar pentru el. Poate c-ar trebui să se stabilească aici. Casa-i mult mai mare decât sunt locuințele pe planeta sa natală și în același timp suficient de mică pentru a nu se simți stingher. Resurse par a fi pentru o lume întreagă, nu doar un singur om! Poate ca-i va place și partenerei lui de viață, muierii lui, cum scria fostul proprietar. Din moment ce casa a rezistat 350 de ani fără nici o intervenție, sigur mai rezistă încă pe-atât cu puțină grijă… De, construcție zdravănă, nu glumă.

Casa-i gata, aranjată, cochetă, sfințită, că altfel nu se poate… Partea proastă-i că zvonurile despre radioactivitate și părăsirea planetei sunt din ce în ce mai multe. Băietu ne-o luat bilete la una din primele curse spre Alfa Centauri. Eu încă mai sper că zvonurile s-or dovedi doar zvonuri pen’ că drumu-i cam lunguț și de întors acasă-s slabe șanse la vârsta noastră, a mea și-a muierii mele… Da tot îs mândru de căsuța mea și-o să-o încui bine dacă plec așa c-oi găsi-o în regulă oricând mă voi întoarce eu sau careva din neamul meu. 

Articol scris pentru Super Blog 2019.

Dacă nu-i, nu-i și gata…

https://blog.super-blog.eu/wp-content/uploads/2019/09/spacer-logo-500px.jpg

Soneria sună prelung. Mă uit la Flavius care e încă în pijama:
– Ai transmis ora 16, nu?
– Da, sigur…Drept cine mă iei? ridică el din umeri intrând înapoi în camera lui.
– Cine-i? întreb nedumerită.
– Deschideți ușa că vine mătușa, se aude o glumă așa veche încât nu mai este distractivă decât pentru proprietar.
– Ooooof, oftez eu. Mătușa Maricica a vrut să ne facă o surpriză. Grozav timing…
Deschid ușa. În câteva minute intră o duduie cam la vreo 160 pe 60, corpolentă, o adevărată vijelie umanoidă de gradul nouă. În urma dumneaei, văru Georgel, înalt și sfrijit cară două geamantane și pare de-a dreptul stors.
– I-am adus aminte că e ziua lui Flavius, rânjește el.
– Mulțumesc frumos. Rămân datoare, rânjesc și eu.
– Eu am plecat. Te las pe mâini bune, îi zice Georgel mătușii și se întoarce să plece.
– Să-ți dau o felie de tort, îi zic eu de politețe mai mult, invidiindu-l pentru că a scăpat de un musafir cel puțin incomod.
– Nu mulțumesc, se aude din spatele ușii închise.
– Ce faci tanti? Cum o mai duci? îmi întreb musafirul neașteptat
– Am venit să te ajut. Am înțeles că faci petrecere mare, a inceput dumneaei …

Sunt de-acum exact 9 zile, 23 de ore și 30 de minute de când tanti Maricica e la noi… Da’ cine le mai numără?! …
A venit pentru ziua lui Flavius, ca orice mătușă familistă. A ținut morțiș să ne fie de folos, că de, cifră rotundă, 10 ani, musafiri muuulți, așa cam la vreo clasă, plus ceva părinți cu posibilități de deplasare ceva mai mici. Din moment ce băiatu’ n-a primit permisiunea să organizeze petrecerea la vreo piscină ca „oamenii”, ci acasă, la țară, în zona metropolitană, cum zic eu, a trebuit să-și invite toată clasa, altfel se făcea complet de rușine. Pentru a face cât de cât impresie, și-a adunat toate sculele de gaming, atât ale lui cât și din vecini și a pus la cale cel mai mare maraton de jocuri văzut de
PAD SPACER gaming, 900 x 300 x 3 mm, material : spuma din cauciuc natural + tesatura „SP-PAD-GAME-B”
colegii lui. Pavilionul din gradină a fost navă spațială și vizual, dar mai ales sonor, iar ei, copiii cuplați la căști sau ochelari de tot felul o făceau pe mătușă să-și facă acuși, acuși, cruce.
Dânsa a fost într-adevar de mare folos. Și-a pus un șort pe care îl adusese cu ea în bagaje și s-a apucat de ornat platourile: iepurași, copăcei, buburuze, șoricei de brânză … dânsa le făcea, Maia le strica pe drum spre pavilion, pentru că așa primise indicații de la Flavius și ea era în general, o soră ascultătoare.
În fine, petrecerea a trecut, dar mătușa Maricica s-a îmbolnăvit. Curentul cvasi permanent din casa noastră a fost de vină și biata bătrână a rămas oarecum într-o ureche și asta încă n-ar fi fost nimic dar nu mai avea posibilitatea de a lua notele înalte. Nu puteam s-o trimitem așa acasă pentru că locuiește singură și la cucuieta din deal, cum spune dumneaei. Am dus-o la doctor, i-a dat pastile pentru ureche, pentru corzile vocale și pentru starea de depresie care o lua din când în când. Patru doctori diferiți, o sacoșa de pastile, dar acum e bine. Nu o mai doare nimic, cântă din ce în ce mai bine și nici nu mai e deprimată. Ba chiar a mai și pus vreo două kile, ca noi toți de altfel, pentru că a fost nevoită să stea cuminte în casă și a gătit cât a fost ziulica de lungă. De ceva timp mă tot frământ cum să-i propun să-și mai vadă de casa dumneaei și să-mi recapăt și eu controlul asupra sticlei de ulei, bucătăriei, în general și al sufrageriei, locul în care am cazat-o. În sfârșit, astăzi, tanti și-a amintit că parcă mai are ceva animăluri prin gospodărie care s-ar fi putut să-i ducă dorul. De hrănit au fost hrănite, dar nu le-a cântat nimeni, așa că s-ar putea să nu mai avem ouă de găini nestresate, de Paște… Prin urmare, mâine la prima oră trebuie să plecăm s-o ducem pe tanti acasă…
Zis și făcut. A doua zi, la șapte eram cu toții în Bombița noastră Solenza, unii veseli, adica eu, soțul meu și tanti, alții bosumflați, adică Flavius și Maia care rămăseseră restanți cu minim trei ore de somn, ultimii acoperiți practic de tot felul de accesorii PC, smartphone, cabluri, căști, tablete, mouse-uri, bagajul oricărui (pre)adolescent. Pisica Motă le făcea în ciudă dormind în poalele mătușii, demonstrându-mi dacă mai era nevoie, cât de destresant este cântatul mătușii pentru animale.
Cu ceva aventuri, gen becuri arse, radiocasetofon mort sau căutat tractor de scos una bucată Bombiță cu tanti Maricica în ea, din noroaie, am ajuns acasă la dumneaei. Șuvoiul de glod venit de pe deal a acoperit în totalitate cărarea până la ușa casei așa că peisajul e unul apocaliptic. Vecina din capu satului ne-a anunțat că n-avem curent. Ăia de la electricitate veniseră în urmă cu câteva zile să repare un stâlp căzut, dar cum au venit, așa au și plecat pentru că au zis că până nu se îndreaptă vremea nu pot face lucrările necesare de consolidare. În concluzie electricitatea-i dusă sine die. Descărcăm bagajele și ne facem comozi. Nu avem cum s-o lăsăm pe babă singură și fără elementele minimale de confort. Mai prost este faptul că toate device-urile de care dispunem depind de resursa lipsă, așa că singura căreia nu i s-a lungit botul este mâța. Noi ceilalți ne uităm cum pică unul după altul, telefon, tabletă, laptop, mp4 player…
Tehnologia la tine acasă! rânjește soțul al cărui telefon care știe doar să dea telefon este singurul care mai funcționează.
– Nu râde că situația-i albastră. Da, eu nu-mi pot scrie articolele, știu, primesc puncte de penalizare care-or să mă doară la suflet, dar îți poți imagina doi puradei înotând veseli în noroaie cât e ziua de lungă, alergând după găini sau ce-om mai găsi pe aici?
– Nu, nu pot…
– Nici eu. Cel puțin, puradeii pe care-i știu eu… I-auzi, stai puțin…
– Maaaamaaaaa când plecăm? se aude o voce nervoasă.
– Vezi? Asta-i problema!
– Maaamaaa…. N-am semnal… Fă ceva! Jucam asasinii cu Mihnea și Matei contra băieților din A. Mă scot dracii ăia din grup dacă nu intru înapoi online…
– Du-te pe deal. Poate prinzi ceva net! Acu cât mai ai baterie, râd eu mânzește.
… După maxim jumătate de oră…
– S-a dus jocul…. și bateria! vine Flavius mai mult târâș, cu o mânecă șiroind de noroi și adidașii acoperiți complet. Ținea laptop-ul în mâna curată, cât de bine putea să nu cumva să ajungă umezeala la el. Din buzunarul hanoracului îi ieșeau cabluri și alte accesorii laptop: stick-ul de internet și cel pentru mouse, o lampa usb, un mouse wireless… În spatele lui venea rațoiul lui tanti, cel puțin la fel de murdar de noroi.
– Era să cad peste zburătoare, spune el nesigur de specia animalului. Spune-mi că este apă măcar.
– Este, dar nu-i prea caldă, să știi… Bine că n-ai omorât rățoiul, mai adaug eu razând.
– Mama lui de loc uitat de lume, zice el printre dinți cu delicatețe, semn că tot s-a speriat puțin c-a turtit animalul.
– Copii mergeți până la vale la țața Lena să luați niște lapte și unt să vă fac clătite? strigă tanti din bucătărie.
– Mergem, că oricum n-avem altceva de făcut, se aude Maia
– Vorbește pentru tine. Eu trebuie să dau jegu jos de pe mine, zice Flavius … Hai așteaptă-mă, vin și eu, mai adaugă el.
Eu respir ușurată că vreo jumătate de ora nu voi avea parte de mormăieli.
– Eu nu înțeleg care-i problema. Ce daca nu-i curent? Iarna asta mai mult n-a fost… Mai cade stâlpul, se rupe cablu’, se arde nu știu ce altceva… De asta am un stoc impresionant de lumânări. Lemnele-s de bază aici, că astea dacă lipsesc n-am nici căldură, nici mâncare sau apă caldă. N-am dreptate?… Nu-i curent, nu-i și gata… tolocănește mătușa alergând vioaie prin bucătărie.
– Ai dreptate, tanti. Bine c-avem lemne… Dar oare n-o exista vreun generator pe baza de lemne? mă gândesc eu mai mult pentru mine…
– Ții minte că ți-am spus de cântat la găini? mă întreabă Maricica scoțând un borcan de oua murate, specialitatea ei.
– Da îmi amintesc, spun eu cu îndoială în glas.
– Uite, să-ți arăt…
Scoate un ou murat și îl pune alături de un altul, proaspăt luat din cuibar. Diferența de mărime este spre surprinderea mea, semnificativă. Cel luat acum din cuibar era mult mai mic.
– Iaca, pentru ăsta murat, am cântat gobăilor, romanțe…pentru ăstalalt, nu, că n-am fost aici.
– Da, ai dreptate, jos pălăria, zic eu impresionată. Dar vrei să-ți zic și eu ceva? Spuneam de curent și internet… Știi de ce sunt importante?
– Nu-mi imaginez, dar zi.
– Apropo de ouăle tale… cu sculele mele și internet te-aș putea face mai faimoasă și decât popa!
– Ptiu, ptiu, nu vorbi cu păcat, scuipă tanti-ntr-o parte. Cum așa?
– Păi facem un filmuleț, înregistrăm câteva cuvinte, arătăm diferența dintre ouă, mai dăm vreun sfat două de îngrijit gobăile, de ornat platouri sau ce mai vrei tu, punem pe facebook sau pe blogul meu și-ai să fii mai celebră ca veterinaru’ din sat, dacă nu vrei ca popa. Ce zici? Să vină să-ți ceară lumea sfaturi, să te roage să-i înveți cântecele miraculoase pentru găini…
– Serios? cade pe gânduri tanti. Ideea îi surâde. Ce nu face omul pentru puțintică faimă-n satu’ lui … devine vedetă pe facebook…
– Popa-i un înfumurat, zice ea într-un târziu, fără să mai scuipe-ntr-o parte. Mai am și alte secrete, adăugă ea…
– Și ce ne-ar trebui? Pentru făcut filmuleț și toate alea…
– Curent, în primă fază. Apoi internet, un telefon mai bun ca al matale, așa cam ca al meu, cu acces la internet și posibilitate de filmare HD …

– Mai faimoasă ca … popa?!… Sună bine!
Articol scris pentru SuperBlog.