Ocolul Pământului

https://blog.super-blog.eu/wp-content/uploads/2018/03/christiantour.png– Hai, somnorosule, trezește-te… Fă-ți bagajele… La 9 trebuie să fim în aeroport, se aude vocea ei.
– Goarna-ți mai lipsea, mormăie el Așa se trezește omu’? … Nu tu săruturi, îmbrățișări … cafea, măcar!? Eu așa fac? se ridică el în fund. Își caută ochelarii și ridică din sprâncene.
– Hai, îl grăbește ea închizând un capac de valiză.
– Mergi undeva?…Am făcut ceva? Am uitat de vreo aniversare? se trezește de-a binelea.
Mergem undeva!… Am un weekend liber și am vrut să pregatesc o surpriză. Nu-ți spun unde mergem. E un proiect de-al meu. Vei vedea…
Dându-și seama că nu este cazul să întindă gluma, se ridică repede, își aruncă niște haine într-o valiză, fără sa fie sigur dacă trebuia să aleagă ceva de vară sau de iarnă, de mare sau de munte… și la nouă sunt în aeroport.
Zborul decurge fără probleme. Aterizează la Cairo. Acolo află și el amănunte. Era un proiect media, propus de grupul de bloggeri din care făcea parte soția lui, de a reedita traseul în jurul lumii descris de Jules Verne în celebra sa carte. Proiectul nu avea să se desfășoare în 80 de zile, ci în 80 de weekenduri. Întreaga aventură avea să fie redată de soția sa, pe blogul lor de călătorii.
În Cairo, la aeroport îi așteaptă un individ cu o pancardă cu numele lor. Îi conduce la o mașină, apoi la hotel. După ce servesc un mic dejun întârziat și cam pe fugă, îl regăsesc pe însoțitorul lor și merg spre o piațetă plină ochi de oameni și cămile. Ana îi spune că vor merge călare spre Valea Regilor. Îi face semn să rămână pe loc și se duce să vorbească cu cineva.
Un puști îl trage de mânecă și face semn să urce pe o cămilă. Matei, ascultător, urcă ajutat de băiat.
– E sus, rău! Oare n-am putea merge cu vreo mașină? iși spune el privind cu invidie un grup de turiști care se îmbarcau în mașini de teren. Cămila nu stă locului și Matei iși dă seama că are rău-de-cămilă. Micul dejun i se urcă periculos spre dinți odată cu niște vorbe de duh. De sus o vede pe Ana că-i arată alte două cămile.
Îl cheamă pe băiat, făcându-i semn că vrea să coboare. Puștiul râde și își freacă semnificativ, două degete. Matei se prinde: coborârea de pe cămilă se plătește. Din nefericire, banii lor sunt în geanta Anei. Încearcă să-i facă semn. Cămila, simte agitația lui și începe la rândul ei să trepideze. Micul dejun nu mai rezistă și țâșnește afară, făcând șaua extrem de lunecoasă. Ultimul lucru pe care îl aude este bufnitura pe care o face capul lui la contactul cu pământul …
– Hai, somnorosule, trezește-te… Fă-ți bagajele… La 9 trebuie să fim pe aeroport, aude el.
Își pipăie capul căutând să-și dea seama dacă visase. Serios? Unul din chestiile alea premonitorii? iși spune el văzându-și soția încercând să închidă capacul unui geamantan, într-un deja-vue îngrijorător.
– Unde mergem? întreabă el mai mult pentru ca scena să semene cu visul.
– Undeva… Am un weekend liber și am vrut să pregatesc o surpriză. Nu-ți spun unde… Face parte dintr-un proiect de-al meu. Vei vedea.
Își pune și el câteva haine într-o valiză, de data asta, ținute mai de vară, așa ca pentru Egipt și la ora noua sunt la poarta de îmbarcare. Destinația este … departe de a fi Egipt. După o escală de vreo ora în Amsterdam, o porție de Bitterballen cu muștar și una de cartofi prăjiți, au ajuns în Bombay sau Mumbai, cum i se spune de vreo 20 de ani. Au plecat din aeroportul Chhatrapati Shivaji International (frumos sună atunci când reușești să pui toate literele cap la cap!!) cu omniprezentul Uber și au ajuns în cel mai populat oraș indian, după ultimele recensăminte. S-au cazat, au luat o cină târzie, dar la fel de frugală ca micu’ dejun din visul lui, doar că mult mai condimentată, apoi au pornit la un tur de ciclism nocturn, alături de un grup zgomotos de englezi. Matei nu este nici foarte aventuros, nici sportiv, de felul lui, așa că nu se poate spune că a plecat cu sufletul impăcat. Nu se opune însă, dorintelor soției lui de a surprinde mai mult decât aspectele turistice ale locurilor. Ea și-a pus casca pe care era camera de acțiune, el, casca obișnuită… genunchiere,…cotiere, …protecții de palme, toate împrumutate de la o altă turistă. Traseul era între Nariman Point și Bandra Bandstand, două locații cunoscute de o persoană din grupul lor. Ideal era să nu se depărteze mult unii de alții pentru că GPS-ul mai dădea rateuri. Zis și făcut. Au pornit. Lucrurile păreau să meargă nesperat de bine, până când a apărut de pe o stradă lăturalnică, un grup de vaci, nocturne și cât se poate de sfinte. Matei, biciclist de ocazie, n-a mai apucat să se redreseze la vederea lor și a luat-o la vale pe altă stradă, cât se poate de întunecată. S-a izbit, posibil, tot de-o vacă și ajuns în șanț. Casca l-a protejat de izbitură, dar probabil că lipsa lui de respect față de animalul sfânt l-a făcut să cadă cu nasul într-o balegă și mirosul l-a răpus …
– Hai, somnorosule, trezește-te… Fă-ți bagajele… La 9 trebuie să fim pe aeroport, o aude el pe soția lui și sunetele îi dau o stare fizică de rău.
Își pipăie fața, simțind parcă în nări mirosul de balegă. E în patul lui, acasă și soția muncește să închidă o valiză.
Se dă jos din pat cu greu, de parca cineva l-ar fi ciomăgit în zonele cele mai cărnoase ale ființei lui trupeșe, cel puțin două zile la rând. Nu zice nimic, își înghesuie câteva haine în valiză, convins fiind că nu îi vor trebui multe.
– Ce-i cu tine? Ești supărat? îl întreabă Ana îngrijorată de muțenia lui.
– Aa, nu sunt supărat. Abia aștept să văd unde mergem, încearcă el să mimeze o veselie pe care nu o simțea.
Iau avionul… Escala este la Doha, de data asta. Nouă ore sunt suficiente pentru ceva explorări care îi diluează puțin îngrijorările. Iau un taxi până la Souq Waqif, iși umplu buzunarele de condimente, fumează niște shisha, că de mâncare nu au mai fost bani și fac niște poze acolo unde cică s-ar fi filmat The Haggler. Cu toate astea bifate, se întorc în aeroport și-și continuă călătoria spre Hong Kong. Ajung… Atmosferă SF. Metal, sticlă, kilometri și pe înălțime și pe lățime încât nici nu se mai vedea cerul… Că doar nu veniseră  să vadă cerul! … S-au dus spre hotel. Cazarea? Impecabilă …Senzori pentru orice, deschis, închis uși, pornit robinete, pornit televizorul, sau ce-or fi ăla, potrivit salteaua, ajustat lumina, temperatura, umiditatea, transparența geamurilor (!)… Prea multă tehnologie pentru Matei! Au coborât la masă, el sperând ca măcar activitatea asta să semene cu ceva din secolul nostru. Supa de șarpe pe care le-a recomandat-o bucătarul a savurat-o doar pentru că nu știa engleză, în schimb, dim-sum-urile au fost cele mai bune ghemotoace de aluat pe care le-a gustat vreodată!
– Am primit un pont de la vecina de cameră, anunță mândră Ana după masă. Trebuie să vedem insula abandonată Yim-Tin-Tsai. Luăm un taxi până la promenada Sai Kung, apoi feribotul. Zis și făcut. Recepționista le-a chemat un taxi. Ana și-a luat valiza cu ustensile de poze și au urcat în mașină. Când să plece de pe loc, ușa din spate aproape că este smulsă din țâțâni și o pereche destul de în vârstă se înghesuie alături de ei pe bancheta.
– Taxi sharing, spune doamna zâmbind.
Șoferul obișnuit probabil cu sitemul, pornește spre Sai Kung. Traficul este infernal și după ce mai culeg o persoana în același sistem de sharing, ajung toți cinci la destinație. Cursa este semnificativ mai ieftină împărțită la atâtea persoane, unde mai pui că, cea de-a cincea, un individ dubios, îmbrăcat gen vagabond (marca, nu mirosul), îi invită pe toți, peste câteva ore, la o petrecere într-un speakeasy. Ce-o fi însemnând asta?
În fine, ajung pe insula părăsită de aproape 30 de ani. Atmosfera, impresionantă… În sfârșit ceva pe sufletul lui Matei, fără doza de acțiune care îl făcea să se simtă inconfortabil. Locul îi dădea senzația că acolo s-a întâmplat o catastrofă și oamenii au fost obligați să plece în grabă, mulți lăsând acolo jucării, masa pusă, paturi făcute… Sunt case în care a putut intra peste tot și și-a facut o imagine destul de clară aspra modului în care s-a trăit acolo. Excursia a meritat tot efortul, fie ea vis sau realitate! Imaginile surprinse au încântat-o și pe Ana, așa că au plecat destul de târziu. Nu mai era timp să treacă pe la hotel. S-au îndreptat spre adresa dată de colegul de taxi, în ciuda protestelor lui Matei, pentru care conceptul de speakeasy părea periculos. Au pornit-o pe jos, cu toate că valiza cu scule foto cărată acum de Matei, era destul de grea. Aveau GPS-ul pornit… Au mers pe străduțe lăturalnice, unele cochete, altele mai dărăpănate, până au ajuns într-un loc destul de întunecos. Un singur bec anemic lumina o ușă situată la capătul unui șir de trepte metalice. Au urcat, Ana înviorată de adrenalina unei noi aventuri, Matei abia târându-se cu valiza în spate. Bat la ușă… Un gemuleț se deschide și un ochi îi scrutează insistent. Ana arată cartea de vizită lăsată de cel de-al cincilea coleg de taxi și ușa se deschide larg, lăsând să se audă un șuviu de cuvinte cantoneze fără vreo semnificație pentru nici unul din ei. Gazda nu așteaptă vreun răspuns și dispare lăsându-i să se descurce singuri. Pășesc înăuntru și într-un final dau de persoana care i-a invitat. Bucuros, individul pune cateva pahare pe o farfurie și vine spre ei. Le face semn să servească. Matei stă pe gânduri. Nu e băutor prea grozav. Acasă, după o bere neagră trebuie să se ducă la culcare. Iar ceea ce e în pahare, sigur nu e bere, după dimensiunea acestora. Aveau cam cât un gât bun… probabil tărie… Văzând sprâncenele tipului urcând a neplăcere, Matei ia bolul din dreptul său și îl dă peste cap. Arsura îi taie respirația, dar gustul e plăcut, un amestec ciudat de mușețel și miere, parcă și-o tentă de lemn… Bun, bun, chiar!
– Baijiu, îi spune Ana.
Matei dă din cap simțind cum îl cuprinde căldura. De unde naiba o fi știind ea chestia asta? se gândește el fără să fie în stare să formuleze cu voce tare, în timp ce întinde mâna spre cel de-al doilea shot de pe farfurie. Îl dă pe gât și simte nevoia să se așeze …
– Hai, somnorosule, trezește-te… Fă-ți bagajele… La 9 trebuie să fim pe aeroport… aude el.
– Stii ceva, nevastă? Nu merg nicăieri așa. Dacă vrei să refaci călătoria domnului Fogg nu procedăm bine…
– Dar de unde știi tu?
– Știu și gata. Tot ce trebuie să facem este să ne organizăm. Ne luăm așa, vreo trei luni sabatice, că oricum le merităm și lucrăm ca la carte… Mergem la agenția de voiaj Christian Tour, facem un skimming prin circuitele lor și punem totul pe hârtie. Noi trebuie să ajungem în Anglia, Reform Club, evident, apoi spre Egipt, India, Hong Kong, Japonia, Statele Unite, după care revenim în Anglia, punctul terminus al calatorilor englezului și în România, dacă mai dorim. Ulterior, vom scrie și noi o carte, Ocolul Pamântului în câte zile ne-or ieși nouă, ca orice turist respectabil (vezi Nellie Bly sau Nicholas Coleridge). Uite, deschide el o pagină pe internet: circuite culturale Christian Tour… Descopera LONDRA, un oras de poveste, mai citește el… Sigur aflăm unde este Reform Clubul, între altele. De la Londra mergem în Egipt – Croazieră pe Nil, poate, dacă vrei ceva mai exotic, apoi in India, Triunghiul de aur… Vizităm Delhi, orașul roz, Agra. În continuare apelam la secțiunea circuite exotice Christian Tour, de unde putem selecta Japonia-Țara Soarelui Răsare, pentru sufletul meu romantic, cum râzi tu și în final, SUA – Coasta de Vest, Parcurile Nationale. Ce zici? Nu-i mai bună ideea mea? Iar dacă vrei, sunt convins că mai facem rost de adrenalină la fiecare destinație în parte! …

 

Articol scris pentru SuperBlog 2019.

Reclame

Să-ți ghicesc în ceva…

-Hai să-ți ghicesc, maică, îmi spune țiganca prinzându-mă de haină.
– Nu, mulțumesc, n-am bani, trag eu haina din mâna ei, mărind pasul și încercând să mă depărtez de grupul extrem de colorat de țigănci cu fuste largi și copii cu mâini murdare.
Vin după mine gălăgioși și veseli.
– Ghicim, ghicim, ghicim…în palmă, în cafea, în cărți, în ceai, în bobi, în nisip, în pietre, în ce vrea doamna, spune un puști de cel mult cinci ani. Ghicim, ghicim, ghicim… continuă el să cânte ținându-se după mine, când înaintea când în urma mea.
Sunt în buricu’ târgului și merg în mijlocul unei găști de romi. Îmi țin cu înfrigurare geanta sub braț și nu mă duce capul cum să ies din situația asta. Oare cât or merge după mine? Mă trage de mânecă, din când în când, țiganca cea bătrână mai aruncând un „hai să-ți ghicesc, maică… ce-i face-n viață… daca te iubește flăcău’ sau fimeia, mai nou… câți copii ăi avea, pe unde te poartă papucii…”
Încerc să nu mă uit la ea, gândindu-mă că astfel scap mai repede. Nici o șansă!
Mergem deja de zece minute. Mai insistenți decât ăștia nu am văzut. Încerc să nu calc vreun copil, mă feresc cât pot de mâna insistentă a țigăncilor care o caută pe a mea… Mă hotărăsc, într-un final să scot niște bani din portofel și să le dau, că nu mai rezist. Scot douăzeci de lei și le întind țigăncii mai în vârstă… Ea îi ia, apoi îmi trage mâna și își trece degetele peste palma mea, urmărind linii și trasee doar de ea știute. Buzele i se mișcă fără să spună nimic…
Îmi dă drumul la mână, apoi începe să spună:
– Matale trebuie să primești o veste mare care te va duce-n lume, dar, tot aici în țară te așteaptă cel care ți-e urzit. Ai să bați drumurile, să-ți iei papuci buni sau multe pansamente… Văd o mulțime de cărți pe lângă matale, oameni de tot felul și de toate culorile…
O ascult și nu-mi vine să cred.
– Toate astea le-ai văzut în palma mea?!
Țiganca râde, se uită la bani și spune:
– Da’ nu suntem noi ăștia așa neculți! Mai citim și noi. Am văzut un articol pe Facebook în care erai matale, cu unu’ frumușel despre care se zicea ca-i bărbată-tu și-o carte pentru care ăi fi primit un premiu în Franța.
Râd și eu:
– Da, se leagă. Uite înca 10 lei pentru sinceritate și mergeți în drumul vostru, vă rog!
Ajung la revistă. Cu ceva întârziere, dar ăsta era privilegiul meu de vedetă. În birou, nimeni. Calculatoarele deschise, muzica pornită… Mi-am zis c-or fi la vreo sedință… totuși azi era marți și cea de redacție fusese ieri.Mă duc spre bucătărie să-mi fac o cafea pentru că simțeam nevoia după toată întâmplarea de dimineață, pentru ca, ulterior să încerc să deslușesc misterul disparițiilor. La bucătărie era coadă!? De când lucrez eu acolo și sunt ceva ani, nu am mai văzut așa ceva. Toți erau încolonați afară din bucătărie, unul în spatele celuilalt și așteptau răbdători, ca la medic. Unul ieșea, altul intra…
– Ce se-ntâmplă, fraților? întreb eu
– Șșt, îmi face semn redactorul șef, ultimul la coadă. Alina, fata cea nouă ne ghicește-n cafea.
– Doamne și ce bine le mai spune, intervine Magda, care tocmai venea cu o cafea aburindă dinspre bucătărie. Tot, tot a ghicit despre mine! Nu-ți pot spune că e ușor jenant… Aaa, sper că nu se aude nimic de aici, de pe hol, se panichează ea.
– Nu am auzit nimic de la nimeni, deși ne străduim, îi răspund cei de la rând.
– Dar cum naiba ghicește-n cafea daca tu n-ai băut-o încă? Si asta-i expresso, n-are nici zaț…?
– Ghicește-n spuma de cafea!
– Aha, răspund eu deloc convinsă. Azi a înnebunit toată lumea! bombăn euMă așez și eu la coadă, deși îmi ajunsese atâta ghicit pe ziua de azi. Altă șansă de a bea cafea nu întrevedeam. Cafelele de la automate nu m-au tentat niciodată și noi aveam un espressor automat Philips cu sistem de lapte LatteGo care face o minune de licoare parfumată, combustibilul zilnic al fizicului și psihicului meu. Editorul cărții mele glumea că pe prima pagină, eu ar trebui să aduc mulțumiri mașinăriei de cafea pentru a fi facilitat scrierea „marii mele capodopere”. Ghilimelele îmi aparțin pentru că publicarea si nominalizarea la premiu a cărții scrise de mine, în mintea mea, nu au depășit stadiul de aspirație.
Oricum, în acest moment îmi doresc mult o cafea. Cum nu vorbește nimeni în încercarea tuturor de a trage cu urechea, tac și eu încercând să- mi imaginez momentul ritualic al cafelei de dimineață.Iau recipientul meu de lapte din frigider, alergia mea la lactoză obligându-mă să-mi cumpăr propriul meu vas pentru lapte din orice altă sursă decât animală și îl montez în suportul special. Mai adaug boabe proaspete, dacă e nevoie, în compartimentul superior, savurând mirosul plin de promisiuni al cafelei și imaginându-mi mâinile bătătorite și de aceeași culoare, roșu-ars, ale culegătorilor sud-americani. Odată ăsta montat, îmi iau ceașca mea cu mandale, ridic duza și o așez dedesubt. Ajustez cantitatea de cafea și lapte, întotdeauna trei boabe… Apăs butonul de capucino, ascult râșnița ceramică cum mușcă din boabe și urmăresc întâi firișoarele albe care izvorăsc din aparat, apoi pe cele brune, adunându-se în ceașca transparentă pictată pe alocuri cu modele indiene din puncte. Am o plăcere deosebită să văd cum se amestecă valurile colorate diferit, cum se combină, cum se modifică nuanțele, pentru ca în final, laptele să iasă câștigător, așternându-se într-un strat alb, pufos deasupra și ceva mai fluid dedesubtul masei cafenii. Prind ceașca în mâna, îi simt căldura și îmi scufund nasul în valul de aromă. Câteva minute de plăcere vizuală, completate de mirosurile de cafea și migdale care trezesc simțurile…
Hai, c-a venit rândul meu, la cafea și ghicit.
Intru în bucătărie… Acolo dau de Alina care savura în înghițituri foarte, foarte mici, o cană mare de cafea. Ne salutăm și ea îmi face semn să îmi prepar singură cafeaua. Îmi iau cana și procedez exact așa cum mi-am imaginat. Cum stăteam eu așa cu nasul în aburii de cafea așteptând să se termine, o aud pe Alina:
– Vrei și tu să-ți ghicesc?
Eu mă înec cu vorbele…
– Nu, sincer, nu vreau. Mi-am dorit doar să beau o cafea.
– Ooooof, ce bine! Totul a pornit de la o simplă glumă făcută la o ceașcă de cafea, după care situația a cam degenerat… Am ghicit în cafeaua, mă rog, în spuma de lapte din cafeaua a 29 de oameni! Nu mai știam ce să inventez.
– Oricum ar fi, te-ai descurcat bine. Toată lumea e convinsă că ai abilități deosebite.
– Secretul stă în conexiunea pe care o face omul între ce îi spui tu și ce știe el deja. Îi spui cuiva că va avea un eveniment în familie, pe el îl duce imediat gândul la căsătoria unui nepot de unchi dintr-a nu știu câta spiță la a cărui nunta poate nici n-a fost invitat. Atunci, va spune: măi da’ ce le mai știe! Așa funcționează…
Ne-am băut cafelele împreună, bârfind, când pe unul, când pe altul, profitând de faptul că nimeni nu intra în bucătărie pentru a nu ne deranja sesiunea de ghicit….Tovarăș ne-a fost doar Expressorul Philips, furnizorul acelei spume de lapte fine cu al lui LatteGo, furnizorul materialului de ghicit din dimineața asta cumpărat, evident, de la magazin online magNET.ro

Articol scris pentru Superblog 2019

Scandalos de ieftin

Iar n-am făcut check in-ul online! Stau la o coadă serioasă, dar teoretic, am suficient timp până la plecarea avionului. Și dacă tot merge relativ greu, am timp să-i studiez pe colegii de suferință. Oare de ce sunt așa de mulți cei care nu fac check in online? Nu m-am așteptat… Sunt unii care nu au bagaj deloc sau poate doar o geantă din acelea de laptop… Alții au ditamai bagajele și se târâie greu odata cu rândul. Două persoane, ceva mai în fața mea, ies în evidența în masa de oameni, o duduie mai în varstă și una tânără, ambele cu ochelari de soare și niște eșarfe legate conspirativ. Au bagaj de mână, două valijoare cu aspect pretențios. Vorbesc destul de incet, dar nu suficient încăt să nu disting ce-și spun.
– Auzi, tu? Ce te-a apucat să-l concediezi pe Jean? Am mai fost noi vreodată într-o situație mai penibilă ca asta? Să mergem cu low cost-ul, ca niște sărăntoace?… Și nici măcar nu avem check-ul online și ne înghesuim la coadă cu toți aștia, spune cea mai tânăra cu un dezgust evident în glas, cuprinzând coada cu privirea.
– Las’ că n-ăi muri tu din asta! Jean și-o luase în cap. Auzi tu, în timpul liber nu vrea să mai fie sunat! Aberant! Daca voia o mărire de salar putea s-o zică direct și se rezolva, că oricum nu găsim altu’ mai bun. Dar vedem noi când ne-om întoarce. Îi mai dau ceva și gata, revine la sentimente mai bune.
– Vai, soro, n-am mers în viața mea cu low cost-ul. Oare au toalete?
– Au, fată, cum să n-aibă?… Au și scaune, măsuțe, nu mergem în picioare, stai liniștită, râde cea mai în vârstă. Atât doar să nu pui mâna pe nimic în avioanele astea, sau dacă pui să ai șervețele dezinfectante la tine, redevine ea serioasă.
– Dar de mâncare, să știi, nu am de gând să mă apropii. Ce poți da de mâncare la banii ăștia? 40 de euro biletul?! Porcării, cu siguranță! strâmbă din nas cea mai tânără…
– Greu mai merge rândul ăsta! se plânge tot ea. Ești sigură că trebuie să plecăm? Nu putem lăsa pentru altădată? Luăm bilete la linie, la First și mergem ca oamenii, că nu s-o muta facultatea din loc…
– Nu putem. Anul școlar începe mâine și trebuie să fim și noi la festivitate.
-Dar e cu festivitate ca la noi?
-Așa cred. N-am întrebat-o pe Leni pentru că vreau să-i facem o surpriză…
– Ei, vedem noi… Iac-am ajuns la rând!
Bagaje de manaPun bagajele în locul special amenajat. Ușor cam burtoasă valiza…
– Aveți bilete Priority? întreabă angajata aeroportului… Dati-mi vă rog, biletele, spune ea văzând că doamnele nu par să aibă habar ce a întrebat.
Femeile îi întind hârtiile.
– Din păcate nu aveți bilete prioritare astfel încât trebuie să achitați o taxă suplimentară. Bagajul nu se încadrează în ceea ce prevede biletul dumneavoastră. Femeile se fac albastre. Nu comentează nimic. Scot banii din buzunar, plătesc taxele necesare, își iau bagajele și pleacă tăcute.
Îmi vine și mie rândul, fac check in-ul si plec spre îmbarcare.
Mai este timp, așa că îmi iau o cafea și îmi continui cartea.
În spatele meu aud vorbe.
– Cum de nu au încăput bagajele alea? Ca doar săptămâna trecută am zburat la Tel Aviv tot cu gențile astea la bagaj de mână!?
– Am zis eu că low costu’ ăsta-i dubios. Până și bagajele tre să fie mai mici! Să-i dai măcar 200 de euro în plus lui Jean… să nu mai trecem prin așa umilințe. Auzi să avem bagaj mai mult decât am plătit!
– Hai să mergem! Dă-le încolo de ieftineli! Oricum ar fi, nu trebuie să ne scoatem ochelarii. Mai bine ridicole câteva ceasuri decât să ne recunoască cineva pe aici.
….
Călătoriile, fie ele cu avionul sau alte mijloace de circulație, nu mai sunt ce au fost. Informațiile sunt la îndemâna tuturor. Sunt întreprinzători care au observat lucruri asemănătoare celor vazute de mine astăzi. Probabil că așa a apărut, de exemplu, Travelkit… Păi nu e grozav să ai un specialist în bagaje de avion și accesorii de călătorie la îndemână? Un Jean fără pretenții….Te ajută să nu pierzi timpul, principala noastră resursă neregenerabilă sau banii… sau demnitatea în conflicte legate de faptul că rotițele unor trolere ieftine pe care ai pus mâna de curând, nu se încadrează în cei 40, 55, 20 și așa mai departe, cm gratuiți menționați pe biletul de avion. Cu atât mai importantă a devenit treaba asta, cu cât zborurile low cost au devenit mai numeroase. Fiecare companie activă în domeniu are din păcate, specificațiile proprii și asta ar fi marele dezavantaj al unor astfel de zboruri. Dacă te încadrezi, ești fericit, nu, găurile în buget sunt consistente, asta dacă nu iți demontezi vreo roată la troler sau îi decupezi vreun buzunar mai puțin util. De exemplu, niște bagaje de mana Wizz Air pot avea maxim 40x30x20 cm dacă ai bilet obișnuit, doar cu bagaj de mână, sau 55x40x20 cm dacă ai bilet prioritar … bagaje de mana Ryanair, înseamnă 40x20x25 cm, pentru un bilet obișnuit și așa mai departe. Asta e încă partea ușoară, cel puțin pentru un pasionat al cifrelor, cum sunt și eu. Partea grea vine la măsurat! Ați încercat vreodată să măsurați acasă un troler cu suficiente accesorii și denivelări fashion? Merge uns, nu? N-ar fi mai ușor să iei unul certificat pentru zborul la care ai bilet?…Ar fi!Dimensiuni bagaj de mana
Cât despre zborurile low cost? … Eu le consider cea mai mare găselnița a societății actuale, în ciuda acestor „probleme” legate de bagajele de mână. Ele sprijină mobilitatea oamenilor obișnuiți, așa ca mine. M-am uitat zilele trecute la niște imagini cu primul zbor cu dirijabilul LZ 129 Hindenburg. Cine erau persoanele din interior? Somitățile financiare ale vremurilor… E drept că nu le-a mers prea bine, dar, dacă nu s-ar fi inventat companiile de zbor low cost, noi, ăștia cu posibilități modeste am fi ajuns la 10.000 de metri deasupra pământului (și aici nu mă gândesc la dirijabile) doar virtual, pe facebook, insta… Un atât de uzual acum, city-break ar ajunge la dimeniuni financiare destabilizatoare pentru buzunarul meu de om obișnuit. Și eu iubesc să călatoresc… De ce? Păi, simplu:
… Pentru ca în București am dat de cele două doamne pe care viața le-a învățat din păcate, că ele nu valorează mai mult decât sumele pe care le cheltuie.
… Pentru că în Paris am întâlnit-o Lucille, în Place Pigalle și ea mi-a arătat locul în care am mâncat cele mai bune clatite din viața mea, apoi mi-a făcut un portret în cărbune pe un plic.
… Pentru că în Bruxelles am întâlnit-o pe Mama Mare, cu cei șase copii ai ei, o țigancă româncă ce a învățat franceza cursiv, citește poezii și este renumită între bruxellezi pentru ghicitul ei în cafea.
… Pentru că în Copacabana am întâlnit-o pe Aalia, o araboaică care a învățat 10 limbi străine dar continuă să vândă la un butic mărginaș pentru că …îi place.
… Pentru ca în TelAviv l-am întâlnit pe Ethan, un puști rămas fără o mână în urma unei explozii, încercând să-și construiască, după școală, în camera de bagaje a unui hotel, o proteză robotizată, cu piese adunate de la colegii lui de clasă.
… Pentru că în Istambul l-am întâlnit pe Ilco, un turc de origine slavă care vinde apă și spune cele mai haioase povești din lume.
… Pentru că la Cluj l-am întâlnit pe Matei, care cerșește în gară și plânge atât de impresionant încât nimeni nu trece fără să-i dea ceva.

Mai vreți? Mai sunt motive… câte locuri vizitate, atâtea motive…

Din cauza asta îmi place să călătoresc. Lumea este mare și în fiecare colț al ei întâlnesc oameni speciali … și are la colțuri sfera asta imperfectă pe care locuim!!

Articol scris pentru proba 3 Super Blog 2019

De la un secol la altul

Televizorul zumzăie pe fundal și eu savurez o cafea și vestea cea mare. Mă uit la telefonul de lângă mine și nu îmi vine să cred că m-au ales. Da, palmaresul m-a ajutat, dar în creierul meu a existat mereu o chingă ce mă trăgea înapoi: sunt fată și fetele nu sunt piloți de curse… Citatul îi aparține maică-mii, o femeie de altfel destul de progresistă care și-ar fi dorit însă, un medic în familie nu o șoferiță, astfel încât a făcut tot ce i-a stat în putere să mă descurajeze. Dar cum leșinam la cea mai mică picătură de sânge s-a mulțumit să mă vadă șofând, că la altceva oricum nu mă pricepeam… Premiile au mai îmbunat-o dar de bombănit, tot bombăne de fiecare dată când ne vedem.
…. în accident a mai fost implicată și o tânără de 23 de ani, pilot de raliuri… ajunge la urechile mele mustind de serotonină.
– Maia? mi se taie răsuflarea.
Exact în momentul respectiv, telefonul începe să zbârnâie.
– Alo? Andrei sunt, se aude de la celălalt capăt al firului (metaforic vorbind). Maia e bine, vin de la spital, dar are fractura de bazin. Nici o șansă să se mai urce în mașină prea curând…
– Îmi pare rău, îngaim eu… Bine că-i bine, îmi revin. Unde-i internată? Trec și eu să o văd… Știi? Am fost selectate să participăm cu noul Honda Civic Type R la circuitul de la Nurburgring. Ar fi trebuit să fim acolo săptămâna viitoare să începem antrenamentul.
În telefon nu se mai aude nimic.

– M-ai auzit?repet eu.
– Da, te-am auzit. Dar te rog, nu-i spune Maiei deocamdată. Psihic nu e într-o stare prea bună….
– Bine, fac tot posibilul, dar am nevoie de un copilot… Nu ești amator?
– Nu, în nici un caz. Rămân cu ea s-o văd pusă pe picioare… Hai, ne vedem la spital, la Floreasca.

– N-am găsit copilot, mamă. Maia este bine, dar nefuncțională, mă plâng eu cui mai rămăsese pe lista mea.
Pauză…
– Am o idee, se aude într-un final. Hai, vino acasă și discutăm.
Da, mama mea are idei mereu. Nu toate sunt pe gustul meu, dar, altă variantă nu am în momentul ăsta.
Mă duc la Honda România să semnez contractul și să iau Civic-ul, apoi conduc spre casă.
Mașina-i genială. Îmi vine în minte o imagine dintr-un serial SF, o entitate artificială încearcă să cucerească lumea și intră în corpul augmentat al unei fătuci, conferindu-i niște abilități șmechere. Exact așa mă simt și eu. Mașina asta, odata pusă mâna pe volan, parcă se cuplează la șofer, o atingi și toarnă adrenalină în tine… 320 CP.. Ia să văd ce poate! Profit de faptul ca nu-i nici țipenie pe drum și pun o frână adevărată. Aveam centura pentru că altfel mă cojeau de pe parbriz. Frânele alea cu răcire funcționează impecabil. Mă rog, mă așteptam la asta! Totu-i bine și frumos, dar lipsa copilotului îmi stă pe creier și abia aștept să văd ce idee a avut maică-mea. Ajung în curte, parchez și intru în casă… În bucătărie, mama și un bătrânel puțin chel și foarte zâmbăreț.
– Iaca-ți copilotul! râde mama văzând fața mea extrem de confuză.
Tac, nevrând să fiu considerată prost crescută, dar ce e-n capul meu sau pe limba mea…! Doamne!
Moșu izbucnește în râs:
– Măi copchilă, eu ar trebui să fiu șocat ca ești muiere!Da uite că nu-s! Am hotărât să-ți acord o șansă, că nici o femeie n-a pus mâna pe volanul mașinii mele până acum, râde el c-o tonă de subînțelesuri. Hai, pune-mă la curent. Unde mergem, cu ce … și aș mai departe.
Mama, vazându-mă tot înțepenită, mă ia deoparte și îmi spune:
-E Lenți Moldovanu, nu-l știi? Pilot de raliuri… a fost și în cartea recordurilor… Ți-e puțin rudă. A fost de acord să-ți fie copilot.
– Dar mașina-i ultra performantă!Tehnic, e de secolul 25, cred și tu îmi spui să merg cu un moș de aproape 100 de ani?șoptesc eu indignată.
– Fata mea, omul ăsta și-a construit singur o mașină de curse, e adevărat în secolul trecut, dar crede-mă nu îi va lua mult să se pună la punct cu tot ce are mașina ta de oferit.
Ușa se tranti și moșul ieși din cameră. Cu inima strânsă să nu-l fi jignit, ies după el. Era băgat sub mașină, cu o lanternă în mână.
– Măăăi, totu-i casetat! Ce vremuri!… Deschide capota, te rog, ieși el de sub mașină.
Deschid capota și el începu a meșteri ceva pe acolo. Eu nu pot să zic că mă pricep prea bine. Maia era specialistul.
– Poți porni?
Pornesc mașina și el mormăie satisfăcut:
– Toarce ca o mâța… faină sculă, modelul ăsta de Honda! Hai, pune-mă la curent cu ce poate.
– Un motor de doi litri, patru cilindri VTEC TURBO, care dezvoltă 320 cai…transmisie
manuală în șase trepte ultra precisă, din câte am văzut eu. Propulsia finală este asistată de un diferenţial cu alunecare limitată de tip elicoidal, continui eu să-i recit din carrea tehnică.
Moșul mă ascultă cu interes ridicând din când în când sprânceana dreaptă.
…..caroserie rigidă, sistem de suspensie inovator, amortizoare adaptive, diferenţialul cu alunecare limitată, care maximizează controlul şi stabilitatea…
– Bine, fătucă, toate ca toate, dar putem intra?
– Da, sigur… spun eu cu îndoială în glas. El e plin de pământ, murdar de ulei pe mâini și mașina mea e atât de … nouă!
Moșu mustăcește și il văd ca intră în casă. Când iese, este curat pe mâini și are un fel de pled din lână de un alb impecabil. Îl așează pe scaunul din dreapta și se așează ca la el în mașină. Îmi face semn să mă așez și eu. Mă simt ușor jenată de toate dubiile mele.
– Ce credeai că mă sui așa mazac în bijuteria asta? râde el.
– A, nu zic eu neconvingător. Materalele astea sunt foarte ușor de curățat, oricum.
– Da, sunt convins, dar eu așa am procedat întotdeauna cu mașinile mele. Dacă o respecți, mașina te respectă și ea pe tine și nu te lasă la greu, astfel încât eu întotdeauna le-am îngrijit pe tovarășele mele de drum când a trebuit și cum a trebuit… Hai, să pornim. Facem o tură până … la Vaduri, să zicem…
– Și mai vorbim pe drum, adaugă el nerăbdător.
Plecăm. Motorul zumzăie frumos. Moșu îmi indică un traseu pe care nu-l știam, dar el a zis că-i foarte puțin circulat așa că avem șansa să vedem ce poate Honda noastră.
Dau să pun niște muzică, că de, sistem multimedia Honda Connect cu ecran touchscreen de 7″ … te cam îmbie la așa ceva.
– Oprește-l, te rog, vreau să aud zgomotele mașinii. Stiu că pentru voi, tinerii, ambientul muzical e foarte important, dar eu vreau să cunosc mașina întâi. Vreau să aud și cel mai mic zgomot, când accelerezi, când frânezi, când schimbi vitezele și așa mai departe. E esențial, fata-pilot-de-curse. După, putem vorbi și când terminăm și ce avem de vorbit, punem muzică…
Am mers în liniște, când mai repede, când mai încet, am frânat, am accelerat… până când copilotul meu s-a declarat satisfăcut. De-acum puteam vorbi!
– Hai să stabilim câte ceva. Eu sunt Moș Lenți, m-am angajat să-ți fiu copilot, așa că trebuie să stii câte ceva despre mine. Eu am avantajul ca te cunosc prin intermediul maică-tii, din moment ce îmi reproșeaza de ani de zile ca dinspre familia mea ți se trage microbul. Conduc de mult mai mulți ani decât ai tu, pe diverse tipuri de mașini, mi-am proiectat o mașină de curse, am reparat zeci de mașini, dacă nu mai multe… Și totuși toate astea nu mă fac specialist absolut. Tehnica avansează mai repede decât aș gândi eu, dar baza mea este suficient de solidă încât să-ți fiu de folos în circuit… Și chiar dacă am o vârstă, mi-am păstrat mintea sprintenă, așa că înțeleg perfect toate îndoielile tale… Așadar, dacă ești și tu convinsă că vom conlucra bine, pornim la drum, dacă nu, nu.
– Da, cred că vom lucra bine, mă bâlbâi eu luată prin surprindere. Dar ar trebui să plecăm mâine…
– Nici o problemă, mâine la ce oră spui sunt gata de plecare. Eu, ca moșii, nu dorm prea mult!
Zis și făcut. A doua zi, la cinci, ieșeam din oraș cu GPS-ul setat pe Nürburg. Hărțile Garmin instalate par a fi fără eroare, cel puțin pe drumurile dubioase din România. N-am pus muzică. Moșu e o adevarată enciclopedie în materie de mașini și nu numai…
– Apropo, stii cum am condus eu prima oară? m-a întrebat el zâmbind. Locuiam într-un sat pe lângă Gherla, Dragomireasca. Era prin 1956 când începuseră ăștia colectivizarea și la noi fusese trimis un baiat de vreo 19 ani să convingă lumea să semneze cedarea pamîntului la colectivă. Era băiat fraged, lumea nu-l prea băga în seamă. Avea însă o mașinuță cum nu mai văzuse nimeni în sat, o Volga. Eu eram fascinat de mașină. Cum aveam un moment liber cum eram la ea. Mă băgam dedesubt, desfăceam șuruburi, scoteam piese, le puneam la loc. Încercam să memorez cum erau puse, până într-o zi când probabil că am pus ceva greșit. Nu și-a dat nimeni seama pentru că mașina mai mult stătea. Evident, nici eu nu știam lucrul ăsta. Tot ce mai voiam să fac eu, în afară de a afla cum funcționează mașinăria-dracului, cum o botezaseră muierile din sat, și din cauza proprietarului, mă gândesc, ei bine, tot ce îmi doream era să o conduc. Așa că, într-o dupamiază l-am îmbătat pe proprietar și am plecat înpreuna, cu mașina să verificăm lanul de porumb al lui moș Nae, care nu voia sub nici formă să-și cedeze pământul la cooperativă. A mers cam cu hopuri băitanul beat, dar am ajuns cam pe unde trebuia. Cum am oprit mașina, cum a pus capul pe volan și a adormit. L-am dat ușurel jos din mașină și l-am rezemat de un copac de pe marginea drumului. Eu m-am suit în mașină și am pornit. Mamă, ce satisfacție pe mine! Procedam exact cum îl văzusem pe el că făcuse, atât doar că, la un moment dat ajunsesem să merg prea repede. Cum mă îndreptam vijelios spre mijlocul tarlalei cu porumb și în urma mea rămânea cale bătută, ma gândii că am cam exagerat. Am întors volanul să iau curba și să mă reintorc la proprietar. Deodata, volanul se blochează și mașina continuă să se învârtă… și se-nvârte, și se-nvârte, culcând la pământ strujenii de porumb. Pământul era uscat, așa că nu făceam chiar șanț. Am intrat în panică, evident. Am încercat să pun frână. Nu funcționa. Stăteam și mă învârteam în cerc încercând să găsesc o soluție. Să continui să mă învârt că doar s-o termina combustibilul? Să sar din mașină?… Deodată îmi vine ideea să tai alimentarea la motor. Mă bag sub volan și caut fire de contact. Smulg tot ce mă duce capul și într-un final, mașina se oprește… Consecințele? Am muncit la mașina aia toata noaptea până am reușit să leg la loc toate firele și să-mi dau seama de ce se blocase volanul sau de ce nu mergeau franele. Am putut s-o mut din loc, că de reparat ca lumea nu mi-a ieșit. Proprietarului mașinii nu i-am povestit nimic. El s-a trezit la volan într-o mașină semifuncțională și a plecat repede spre casă sperând ca la Partid să nu ajungă vreun zvon cu privire la comportamentul lui din ziua precedenta. În schimb, proprietarul porumbului, văzând cercul trasat în lanul lui, l-a crezut un avertisment la opoziția lui de a ceda pământul și s-a grabit să semneze actele. După el au urmat imediat și ceilalți, astfel încât se poate spune că am jucat un rol oarecare în colectivizare…

Cu astfel de povești, drumul a fost foarte scurt. Pregatirea pentru parcurgerea circuitului de la Nurburgring a decurs impecabil, Moșul prinzându-se la fel de repede ca în tinerețe de funcționarea mașinii. Evident, a condus și el. Nu se putea altfel! Dar recordul de viteză îmi aparține! Volanul era în mâinile mele, mașina vibra la comanzile mele! Și am fost foarte mândră de mașină, de mine și de copilotul meu!
Când am ajuns acasă nu îmi venea să mă mai despart de mașină. După ce am parcat-o la reprezentanță, mi-a venit să plâng, lăsasem o bucată din mine… ADN sportiv!
Nu vedeam în fața ochilor decât anunțul Honda Civic de vânzare….

Articol scris pentru SuperBlog 2019, proba 2.

Moda, banii și măgarul

Mă uit cu un oarecare amuzament, dobândit în ani de antrenament, la don’șoara care se pregătește de plecare în oraș. Mare întreprindere…! Valul de haine care se prăvălește de pe raftul de sus al dulapului acoperă podeaua cât ai clipi.
– Nu mai am nici un pantalon! Uita-te și tu!… Unde sunt ăia burgundy, noi?
– La spălat…
– Da’ ce caută acolo? Eu nu i-am pus!
– Aveau nevoie.
– Păi și eu cu ce mă îmbrac? …. nu mai am nimic!
– Pantalonii aia? arat eu spre un posibil crac de pantalon ițindu-se din grămada de rufe.
– Hai ma lași? coboară vocea exemplarului de hommo fashionabilis din fata mea. Sunt indigo, ce naiba! Nu se mai poarta de o suta de ani! N-ai decat sa-i iei tu, daca vrei, mi-i arunca cu generozitate in brațe.
– Atunci tu ia-i pe ăia care se mai poartă din coșul de rufe murdare, rânjesc eu în sinea mea.
Nu mă pot abține și în minte mi se formează o imagine apocaliptică cu teancuri, teancuri de bani aruncați de sus, din dulap și alunecând ușor sub pat. Îmi simt urechile cum se lungesc ușor și părăsesc scena punându-mă la adăpost de orice alt reproș, convinsă fiind că va avea succes, ca de obicei de altfel, în crearea oufit-ului perfect…

Ooooof, moda, asta! De ce oare am pierdut eu respectul pentru acest concept? Asta să însemne bătrânețe? Și în plus, de ce am oare tendința asta masochistă de a asocia moda cu teancurile de bani? E ușor în neregulă, nu? … Faptul că nu acord importanță unui lucru vital pentru copilul meu, dar și modul de a vedea totul prin prisma banilor, în ciuda faptului că nu îmi lipsesc. Nici nu îmi prisosesc, e adevărat, dar mă descurc.
Dacă stau să mă gândesc bine, în vremurile noastre, măcar din punctul de vedere al modei, ne putem considera chiar norocoși. Da, știu, sunt muuuulte chestii în domeniu: tendințe, spectacole, comentarii, site-uri, bloguri, vloguri, institute de cercetare, case de modă, formatori de opinie…. astfel încât să cauți să fii în trend poate fi copleșitor. Punând însă alături de capetele alungite intenționat ale mayașilor, picioarele deformate ale chinezoaicelor, corsajele elisabethane imposibile sau gâturile împodobite cu până la 26(!) de inele ale femeilor Padaung, blugii noștri ultra-rupți, cei lăsați pe vine, pantaloni prea scurți, strâmți sau colorați par o joacă de copii. Dar joacă sau nu, hainele, tocmai din cauza faptului că ne sunt atât de ușor accesibile, ne cam dezvăluie personalitatea, influențând într-o oarecare măsură, modul în care suntem percepuți de ceilalți participanți la viața socială. Prin urmare, suntem obligați să ne alegem cu înțelepciune sursele de informare în domeniu. Moda zilelor noastre este o chestie foarte volatilă. Undeva pe la începutul anului, doi You Tuberi au decis să surprindă modul uneori aberant de stabilire a tendințele. Totul a fost pus în scenă la London Fashion Week, undeva prin februarie. Gândindu-se la dorința de a șoca ce domină spectacolul de modă, uneori în detrimentul utilului sau frumosului, cei doi, împreună cu un al treilea reprezentant al mediului virtual, Max, au pus la cale o farsă. Maximillian Bucharest a fost personajul creat de ei, un așa-zis supermodel îmbrăcat în haine caraghioase: pantaloni foarte largi, legați în talie, bluze cu inscripții create din bandă adezivă pentru ambalat colete, ochelari cu accesorii supradimensionate și așa mai departe. În ciuda aspectului său grotesc, tânărul a stârnit senzație printre jurnaliștii și fotografii prezenți, toți înghesuindu-se să obțină măcar un cadru cu ceea ce părea a fi ‘ultimul răcnet’ în modă. Povestea a devenit virală, sporind și ea, în mintea mea, confuzia legată de domeniul acesta…

Bat eu câmpii, dar chiar este nevoie să mă reconectez la lumea în care trăiesc, ca mamă de adolescentă, măcar! Cărțile, de data asta, n-or să mă ajute. Și totuși, de unde să iau informații corecte și concrete? Cine mă poate ghida? Poate o tânără cu un al șaptelea simț, cel al modei? De ce nu?

……

– Bine, draga mea, hai să mai căutăm câte ceva de îmbrăcat. Ce se poartă? De unde putem lua? … ma întorc eu la adolescenta mea agitată.

– Ei, tot e un progres că nu ai strecurat întrebarea cu banii printre celelalte… Hai să-ți arăt o reclamă. E din 2017, dar e bine făcută, i se îndulcește ei tonul, indicație clară a faptului că am atins subiecte de maxim interes, moda și reclamele.

Îmi întinde telefonul… Reclama se derulează stârnindu-mi zâmbetul. ” Moda testată în orice ocazie”…. sună bine, arată bine…

– Îmi place fata care evadează pe o sfoară din blugi… ma duce cu gândul la mormanul de haine aruncate pe jos, la tine, râd eu … Cred că și dacă am sta la etajul zece, tot ai putea coborî în stradă împletindu-ți o funie din bluzele și pantalonii tăi! … Bine, bine…. am vazut reclama.. și?

– Păi nu ai vrut răspunsuri? … answer sau mai corect, Answear.ro… site…  aplicație…  haine de firmă…

– Da, ok, spun eu prudent. Si sunt …. accesibile? incerc eu marea cu degetul…. Și dacă nu-ți vin? Sau nu-ți plac? Sau dacă nu corespund culorile? prind curaj.

– Lasă, nu-i nici o problemă. Eu m-am înscris deja în Clubul Answear. Mi-am mai luat ceva de la ei de ziua mea….. M-am abonat la newsletter și-am primit un voucher de 50 de lei, plus ce bani am mai avut … Plus c-am mai recomandat niște colege care au cumpărat deja … am primit 50 de lei de fiecare! Iar produsele, chiar dacă sunt mărci cunoscute, sunt accesibile.

Se ridică și scotocește pe raft scoțând o cămașă albă.

– Uite! Cămașa mea Mango … o nebunie! M-am îndrăgostit de brandul ăsta!

Și dacă tot sunt membru în Answear Club am returul gratuit și un morman de beneficii, gen puncte, reduceri, alea-alea.

-Bine, am înțeles. Dar facem o convenție: două bluze, o pereche de blugi și niște botine de damă… Nimic în plus, bine? … Și poate nu iți iei blugii din ăia skinny pe care eu nu-i pot suporta? mai adaug eu timid.

-Hai că exagerezi! Blugii skinny sunt obligatorii în orice ținută!

– Ochiul meu nu se poate obișnui cu ei, ți-am mai spus. Eu nu cred că stau bine decât pe oasele îmbracate în piele și atât. Chiar și cinci milimetri de slăninuță dacă există pe oasele alea, blugii arată ca rulade de purcel puse la copt.

– Da, da, siiiigur… Lasă blugii skinny că n-ai să mă convingi să renunț la ei! Uite, o mica lecție de stil, dacă tot ești în toane bune: toamna asta, eu m-am hotărât să merg pe trendul cosy, bejuri, marouri, pufoșenii, lână și chestii călduroase. De exemplu, o jacheta, întâmplător tot Mango, un ursuleț bej care te însoțește la școală. Ce poate fi mai relaxant? Să moțăi la ora de latină cu nasu-ntr-o mâneca fluffy …

Și dacă tot le-au combinat genial în poză, rochia Nairobi va stârni cu siguranță invidia profei de geogra. E sexi, fără să fie provocatoare… culorile sunt cele ale sezonului ăsta, e tricot, deci se încadrează în trendul pe care l-am ales eu… Și merge de minune cu jacheta… Adăugat!

Ce mi-ar mai trebui?…. Un pulover… ceva extra-larg, culoarea sezonului, un corai mai blânduț să nu sar în ochii nimănui, dacă știi ce vreau să zic… Uite! Mariona, puloverul pefect, Mango, of course! În coș, gata!

 

Cizme si botine Botine  - Answear - Botine HeritageDoamne! Era să uit blugii și nu se face să uiți tocmai blugii… Mulați, sic, denim spălăcit, poate cu niște tăieturi scandaloase, cum îi șade bine unui încă-foarte-puțin-timp-elev. Uite am găsit și din ăștia. Ce zici să aleg? Un G Star Raw cu niște rosături discrete, sau un Water Blue de la Wrangler? … Stii ceva? Îi pun pe amandoi. Oi vedea eu care ramane, adaugă domnișoara cu o sclipire dubioasă în priviri.

– Păi s-au cam adunat, încep eu să socotesc. Două perechi de blugi, o jachetă, o rochie, un pulover… parcă ziceai ceva și de niște botine…

– Stai liniștită. Le comand, le probez și văd eu ce opresc din ele, returu-i gratuit pentru comenzi peste 200 de lei …

– Da, siiiiigur, parcă nu te-aș cunoaște! ….

– Moooom! N-ai văzut jacheta mea pufoasă?

– E la spălat.

-Serios? Nu mai am altceva de pus deasupra! ….

– Ia-o din coșul de rufe, zâmbesc eu recunoscând scenariul.

– Știi, m-am mai gândit zilele astea și aș vrea să- mi mai schimb stilul. Aș merge pe Urban tribe, poncho-uri, rochii cu flori… Știi moda e chestie și de stare de spirit, nu doar de urmărire a unor tendințe. Începutul anului școlar a fost pentru mine, o perioadă ceva mai albastră în care simțeam nevoia permanent de lucruri calde, comfortabile, pufoase, asemeni unor îmbrățișări. Ei bine, cred că am depășit starea asta. Eu & gașca ne-am regăsit locurile și obiceiurile din anii trecuți care ne făceau să ne simțim bine împreună… Urban tribe, nu?

– Coșul cu rufe, iubita!… Îmbrățișări în continuare… La Answear.ro e rândul meu și al lui tati! C-am văzut niște paltoane de barbați…., o nebunie, clasice, nici prea lungi, nici prea scurte, bej, negre, gri! …

large_img_1915766.jpg

Iar eu m-am îndăgostit de o geanta de damă, Desigual. Știi ca mie imi plac mandalele și să găsesc așa ceva pe o geanta, n-aș putea rata, sub nici o formă, draga mea viitoare Urban Triber! răspund eu pipăindu-mi urechile care par să-și fi recapătat dimensiunea umană.

Articol scris pentru Super Blog 2019. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare!

SuperBlog

Ma inscriu si eu, dragii mei…

Vin cu dorinta de a scrie, cu speranta ca voi regasi magia de a intinde putintel timpul asta prea putin elastic, astfel incat sa pot veni cu toate articolele cerute de competitia aceasta solicitanta, frustranta, dar atat de frumoasa!

Bine v-am regasti!

Scheletul unui evantai…

Imagini pentru making a hand fan

„La urma, totul nu-i decât
Scheletul unui evantai
În vântul de toamna.”
(Nakagawa Otsuyu)…

Afara e o primavara foarte departe de orice definitie a anotimpului ghioceilor, adica obositor de gri si dureros de friguroasa… Dar ca si cand asta nu ar fi fost suficient pentru conturarea unor zile de (ne)uitat, tocmai ce-am terminat de citit o carte de poezie japoneza, „Esarfe de matase”, frumoasa, nu-i vorba, dar in perfecta rezonanta cu ciresul din dreptul geamului meu, cu bobocii lui inghetati si turturii minusculi de la incheietura ramurilor …

In ciuda acestor vicisitudini poetice sau meteorologice, astrele par sa se fi aliniat favorabil si in momentul acesta am un motiv foarte serios pentru a fi fericita… si emotionata… parca si putint nervoasa, coplesita… ingrijorata… Un amestec de sentimente care m-au ametit asemeni unui pahar de vin bun si mi-au metamorfozat scheletul tomnatic din versurile de mai sus in promisiunea unui nou evantai, cu pasari, flori, note muzicale, arome, locuri, oameni, amintiri, adica ce-oi mai gasi in calea mea…

Sunt pe punctul de a pleca intr-o aventura… o aventura adevarata, palpabila, una din acelea care te scutura, te smotocesc si te lasa mai tanara, mai inalta, … altfel!!!
Cu alte cuvinte, peste exact 5 ore, sau mai precis 4 ore si 45 de minute voi fi in avion spre Tara Soarelui Rasare… Blogger-ul de calatorii ce mi-s eu, pleaca, in sfarsit, intr-o calatorie si de data asta, nu-i una virtuala! Printr-un fericit concurs de imprejurari, cei care mi-au facilitat perfuzia asta cu serotonina au fost Chistian Tours! Si furnicaturile din vene mi-alunga frigul de martie, tristetea literara …

… Ei erau la telefon adineaori… Nu Visuri la cheie. Dragos Bucur mi-ar fi dat chiar mai putin timp sa-mi fac bagajele… 10 minute, nu? Asa, am 5 ore…

Dar… stai putin!!… Eu nu am mers niciodata cu avionul! …Si nici macar nu am parasit vreodata orasul!… Nu mi-am facut niciodata bagaje! … Ei, hai, hai, respira, draga! Cat de rau poate fi?… O punga de hartie… Unde naiba am asa ceva? … N-am?! … Lasa, lasa c-a trecut!… Respir… Numar incet pana la zece…

Pasaportul? Ei, asta e un noroc chior! O data la cinci ani, dintr-o ciudatenie a mea, imi fac pasaport! Nu radeti! Nu l-am folosit pana acum, evident, dar n-am stat niciodata fara! L-am vrut doar pentru ca sunt un blogger de calatorii si virtual am umblat tot Pamantul asta! Pasaportul era legatura mea cu realitatea. Firisorul subtire de care tinea povestea mea… Asa ca, il am… si-i valabil…!

Acum, bagajele… Pasaport mi-oi fi facut eu, dar valiza nu… n-am mers asa departe… Dar daca plec fara, ce se poate intampla? Imi pun o bluza si-un pantalon in geanta, si-am plecat. Bani, carduri, bilete, pasaport, desteptul meu de telefon (a, sa nu uit sa sun pentru rooming!), palaria, ochelarii…. Asta-i tot… Si la drum, fata draga!…

In doua ceasuri sunt la aeroport, timp suficient sa fac si primele surfinguri informationale: program general, destinatie, aeroport, vremea…

La poarta de imbarcare am gasit un grup destul de eterogen, toti beneficiari de circuite Christian Tour, dupa cum mi-a precizat o doamna volubila. Avionul a plecat undeva in jurul pranzului. In aproximativ trei ore am ajuns la Moscova. Nu vreau sa vorbesc despre zbor, in sine, desi sunt departe de a fi convinsa ca un drum pe apa n-ar fi fost mai potrivit pentru mine… Poate as fi „esuat” si eu la curtea vreunui Toranaga… Dar….

In Moscova nu am stat mult si ne-am imbarcam din nou spre Tokyo. Calatoria a fost… lunga. Sosirea? Noua ore timp efectiv si un salt de 100 de ani in viitor. Aeroportul este o hala, daca pot sa-i spun asa, din metal si sticla, supradimensionata, suprapopulata si alti cativa de „supra”, impresionanta, prin urmare, cel puțin pentru mine care nu am mai vazut decat un fragment de Otopeni si unul de Domodedovo, in ultimii aproape 50 de ani! Cu toate ca sunt o foarte mare admiratoare a genului SF, eu nu am venit aici in cautarea stimulilor intelectuali… Admir de foarte mult timp relatia speciala pe care o au niponii cu natura, modul in care se straduiesc sa o integreze si sa o reproduca in gradinile lor, in mod special. Anul trecut am fost impresionata de doi elevi din Alexandria care au reuşit să reproducă un tur virtual într-o grădină japoneză cu cireşi, alei şi cascade. Ei au obţinut cu proiectul lor medalia de aur la un concurs international. Acum eu mi-am propus sa concep un tur real intr-o astfel de gradina si nu voi rata nimic in acest domeniu, chiar daca imi voi sacrifica o pereche de pantofi.

Gradina japoneza pe langa faptul ca este un concept foarte vechi (primele gradini 710-794, in perioada Nara!) are cateva principii de baza: ea este menita sa reprezinte universul, ca atare sau prin simboluri (pietrele sunt muntii, iazurile sunt lacuri), apa, aerul, plantele si animalele apar in forma lor naturala, florile sunt de adesea mai putine si se planteaza intr-un loc special construit, tokonoma (alcov).Imagini pentru tokonoma flower
Gradinile Japoneze sunt amenajate in functie de anumite principii Zen: asimetrie (Fukinsei), subtilitate (Yugen), naturalete (Shizen), austeritate, maturitate (Koko), transcendenta (Datsuzoku), liniste (Seijaku) sau simplitate (Kanso). Gradinile traditionale pot fi de mai multe feluri: uscate (Karesansui), de deal (Tsukiyama) sau de ceai (Chaniwa).

Imagini pentru Ryoanji

In cele uscate, se recreaza peisaje din piatra si nisip. De exemplu, in gradina templului Ryoanji din Kyoto exista doar 15 pietre amplasate intr-o mare de nisip si se spune ca, indiferent unde stai, nu vei putea vedea decat 14 din ele, una ramanand ascunsa vederii.
Gradinile Tsukiyama presupun crearea de dealuri artificiale, iazuri, insule, poduri, alei in scopul reproducerii unui peisaj de regula, bine cunoscut din China sau Japonia. Astfel de gradini au devenit bine cunoscute in perioada EDO, adica intre 1600 si 1867.Animalele reprezentative in astfel de gradini sunt broasca testoasa si cocorul. Conceperea lor reflecta perfect complexitatea japonezilor. Astfel de gradini se pot intalni in Kyoto, de exemplu, gradina templului Sanboin, creata de Toyotomi Hideyoshi cam prin anii 1500. Aici exista trei pietre cu forme deosebite: piatra curgere rapida, apa statatoare si piatra izvor, sau pietrele ceremoniale care se transmiteau ceremonios de la un stapan la altul. Cascade, case de ceai, pagode completeaza peisajul.
Imagini pentru ChaniwaGradinile Chaniwa sunt simple, iar atmosfera este cea dintr-o padure, cu multe umbra, liniste, mult verde, putine flori, linii curate si este menita a purifica sentimentele vizitatorilor. Din acest motiv, astfel de gradini sunt tacute pentru a nu devia gandurile, discutiile, sentimentele participantilor la ceremoniile ceaiului.
Un alt must see in excursia de fata, este  gradina secreta a templului Asakusa din Tokyo, cu atat mai mult cu cat am nimerit exact in perioada cand este deschisa publicului. Fiecare colt al gradinii este conceput pentru a face trimitere fie la cate un tablou clasic chinez fie la un peisaj real. Are iazuri, alei, ciresi, pietre, poduri, o cascada mica, o priveliste captivanta asupra uimitoarei pagodei cu cinci etaje, Goju no To, dar si asupra cladirii Tokyo Skytree, pentru a avea la un loc ambele fatete ale monezii: trecut si viitor. Intregul oras este un amestec de natura si tehnologie, trecut si viitor, cladiri de zeci de etaje in care lucreaza sute de japonezi imbracati in costume negre, cu ferestre largi de la care acestia vad zi de zi cate o pata verde de o frumusete uimitoare. Hama-rikyu este un astfel de parc pe care nici un vizitator nu trebuie sa-l rateze. De ce? Poate pentru a vedea pinul de 300 de ani, helesteul plin de rate, pesti koi si insule legate de mal prin poduri elegante sau poate cochetele case de ceai, cea mai veche datand din anii 1700.
Sper sa ajung sa vizitez si cele mai faimoase gradini japoneze: Kenrokuen (in Kanazawa, prefectura Ishikawa), Korakuen (Okayama) si Kairakuen (Mito), apoi… Lista e asa de lunga! Sunt o mare iubitoare a gradinilor japoneze si cred ca mi-ar trebui cel putin o luna sa pot vedea in tihna macar a zecea parte din ceea ce a construit in 1300 de ani poporul acesta sensibil si cred ca mi-ar trebui alte vreo doua saptamani sa povestesc ce am vazut…
Dar acum nu am timp…
Dupa ce am urmarit epopeea omului supus naturii in Japonia, ma asteapta o noua aventura, in care fiinta umana s-a luptat mii de ani cu stihiile naturii in unul din cele mai aspre teritorii locuite, in Iordania, printr-un un nou circuit propus de Christian Tours sub titlul Iordania Experience .

Legatura mea cu aceasta tara araba este mult mai subtire decat cea cu Japonia, astfel incat excursia din Iordania  a stat sub semnul burka-ului, adica invaluita in mister… Lumea araba imi provoaca fiori si imi dau seama ca acest fapt se datoreaza lipsei de informatie corecta, completa si pertinenta. Am citit la un moment dat un roman scris de un arab, „Cetatea celor o mie de sori”, o carte care mi-a zgaltait bine credintele cladite cu ajutorul mas mediei. Am inceput sa privesc lumea araba cu alti ochi, iar o experienta Iordaniana este un must have al maturizarii mele in acest domeniu.

Lawrence al Arabiei – veriga mea vizuala de legatura cu locurile stapanite de nisip, piatra si triburi arabe… Rosu nisipiu ce acopera tot, pietre aspre, pustietate cat vezi cu ochii, locul unde te simti singur cu Dumnezeu, sau, mai bine zis, locul unde iti doresti sa fii singur cu Dumnezeu, dar te poti trezi inconjurat de hasemiti invaluiti in alb si cu ochi negri duri… Viata dura, scurta, intensa…

De fapt, astazi, Iordania este desemnata cea mai sigura destinatie araba. In timp ce la 300 de km de Amman, peisajul unde s-a filmat celebrul film este neschimbat si te-ai putea astepta ca oricand sa apara vreun print Faisal de dupa dune, locul a devenit un site protejat, inclus pe harta UNESCO. Vestigii romane, ramasite de civilizatie infloritoare, dar si urme cel putin la fel de impresionante ale trecerii nabatiitilor sau beduinilor pustiului prin lumea aceasta aspra. Daca niponii au trait in armonie cu natura, locuitorii Iordaniei s-au luptat cu ea si au invins-o. S-au folosit de munte pentru a-si crea locuinte ferite de frigul noptilor si pradatori, s-au folosit de animale si de fiecare dram de apa pentru a supravietui. Si au facut-o timp de mii de ani, lasand posteritatii desert castles of Jordancelebrele Castele ale Desertului (dovezi din anii 600-700 ale inceputului civilizatiei arhitecturale arabe), Qusayrul, o minunata cladire in piatra din Wadi Butm, construita de asemenea in anii 700, castelul Qasr, Castelul Azraq, punct de popas în Wadi Sirhan, cale comercială şi magnet pentru beduinii pustiului, mormintele atat de impresionante din Petra, in ciuda faptului ca nu se stie exact cui i-a fost destinat ansamblul initial si nu in cele din urma, Al – Humayma, cel mai vechi oras construit pe acest loc, in anii 90-80 i.e.n., oras care initial s-a chemat Auara (alb).  Oameni cu un trecut zbuciumat care insa te intampina cu multa caldura, nu cu paine cu sare cum facem noi romanii, evident, ci cu mansaf, shish kebab sau Moutabel, cum o face exceptionalul chef al restaurantului Al-Ouds din Amman. Si daca excursiile sunt in general obositoare, un refugiu cum este Cafe Hanin, departe de agitatia Mall-urilor, a strazilor comerciale, este bine venit, intampinandu-te cu un ceai aromat sau o cafea tare si de ce nu, un shisha parfumat.

Vizita in Iordania este o experienta foarte necesara acum, cand populatia araba este atat de prezenta in viata noastra de zi cu zi. Doar parcurgand urmele pasilor lor in istorie, urmarindu-i  in activitatile cotidiene, mancandu-le mancarea, putem intelege cum sunt, de unde sunt, de ce sunt… si ii putem judeca drept…

Din Iordania, dupa celebrul motto ” mananca, roaga-te, iubeste” parcurs intr-o alta ordine: „iubeste, roaga-te, mananca”, cu sprijinul aceleiasi agentii de turism, am lunecat spre patria pastelor, a celebrei pizza si a  celei mai mari producatoare de vinuri, in Farmecul Umbriei. Mi-am dorit prin urmare, o excursie culinara. Italia o cunosc bine din mediul virtual si din aceasta cauza am preferat sa apelez din nou la alte categorii de stimuli decat cei clasici, adica este o excursie destinata papilelor mele gustative. Am inteles de pilda, ca se organizeaza tururi destinate trufelor, compuse din „vanatori” de trufe, degustari de produse culinare preparate cu trufele gasite de impricinat. Nu am inteles prea bine daca tot el trebuie sa gateasca, dar e interesant. Am aflat ca exista doua tipuri de trufe negre, una care se gaseste de toamna pana primavara si alta de primavara pana toamna, precum si faptul ca, in ciuda aerului lor exotic, trufele sunt utilizate pe larg in bucataria italiana rustica. Cea mai buna omleta cu trufe o face chef Marco la Osteria La Vecchia Posta, in Trevi. De asemenea tagliatelele lui cu trufe sunt exceptionale… Si daca as mai lua si niste lectii de gatit de la chefi italieni, as spune ca gurmandul din mine s-ar simti in al noualea cer. Si da, este posibilitatea aceasta… Sa gatesc paste ca un italian…ehe! Hai ca inghit in sec …!

Da, Umbria este spectaculoasa si ea din punct de vedere arhitectural. Roma…, Vaticanul, Capela Sixtina… nici nu e nevoie sa fie pomenite! Oricine ar trebui sa le viziteze macar o data in viata! Dar este necesar sa pomenim si de biserica sfantului Francisc de Assisi te poarta incet-incet spre secolul 12 parca in aceeasi masura in care te ridica spre cer…, sau de una din cele mai mari catedrale gotice din Europa, cea din Orvieto, Duomo…si nu in ultimul rand, de  Rocca Calascio, o fortareata situata la 1460 m, construita in secolul 10.

Multe mai are si Umbria de oferit calatorului!

Si nu putem sa incheiem fara a reveni la de-ale gurii,mai precis la vinuri… un Torgiano Rosso Riserva sau Montefalco Sagrantino, cele doua vinuri DOCG ale Umbriei, pentru a nu mai pomeni de Grechetto  sau Montefalco Rosso, vinuri DOC… 12500 de hectare cultivate cu vita de vie (2010), nu e putin lucru. Si daca nu am ales o excursie cu specific bahic, am putea alege o cina cu degustare de vinuri la Roma, la Roman trattoria, sau „Caravaggio and Wine Tasting Walking Tour”, un tur care parcurge centrul istoric al orasului… cu degustari…

Ehei, lumea-i mare si timpul nostru-i mic, mult prea mic!

Articol scris pentru Spring Super Blog 2018, proba 1

poza 1-https://www.etsy.com/listing/270004489/bamboo-fan-staves-design-and-make-your
poza 3 -http://www.alamy.com/stock-photo-an-alcove-tokonoma-garden-best-artisan-garden-at-rhs-chelsea-flower-56827997
poza 4 -https://en.japantravel.com/kyoto/the-stone-garden-at-ryoanji-kyoto/4901
poza 5-http://www.zen-garden.org
poza 7 – http://www.select.jo/ro/location/castelele-desertului