Ce rămâne după noi…

…visul meu … case parter... https://www.aia-proiect.ro/  … a rămas în urmă …  47° 32′ latitudine nordică cu 25° 33′ longitudine estică

 

 

Coborârea prin atmosfera terestră este zbuciumată. Naveta scârțâie din toate încheieturile ei bătrâne. Accelerația-i din ce în ce mai mare și urmează cele mai grele 50 de secunde din tot zborul. Dacă își revine la timp din leșin va reuși sa o ducă întreagă la sol. Dacă nu… ei bine, dacă nu, ce loc îi mai bun decât Pământul să te odihnești? Presiunea crește apăsându-i diafragma dureros… Urmează întunericul. Se trezește cu mâna încleștată de manetă. Mai mult instinctiv, trage de ea și ridică botul navetei dirijându-o ușor spre punctul dorit, 47 grade latitudine nordica, 25 grade longitudine estica… Caroiajul albastru se suprapune peste liniile roșii. Aici e! Gasește cu greutate un loc drept și aterizează. Își pune casca și se pregătește să coboare. Pășește cu grijă pe Pământ. Solul este acoperit de o iarbă verde, înaltă de-i depășește genunchiul. Apasă ecranul prins deasupra pumnului drept solicitând o scanare a atmosferei… Aparent e bine, toți parametrii sunt în limitele de siguranță. Radioactivitatea a scăzut semnificativ, dacă valorile înscrise în documentele de istoria planetei au fost adevărate. Are dubii pentru că de-a lungul timpului au fost așa de multe neconcordanțe, încât multă lume consideră că datele sunt fabricate în proporție de sută la sută și Marea Plecare a fost o manevră politică nu una menită să asigure supraviețuirea rasei umane. Oricum, după 350 de ani de la plecare, nu mai interesează pe nimeni planeta pe care s-a născut umanitatea. O consideră pierdută definitiv în norul radioactiv. El a fost dintotdeauna o excepție. Strânge în pumnul drept o bucată de material celulozic tratat anti -rupere pe care se mai văd cele câteva cuvinte scrise cu praf de cărbune negru care l-au adus în acest punct, 47° 32′ latitudine nordică cu 25° 33′ longitudine estică. De aici au plecat străbunii lui. Undeva, printre culmile din zare ar trebui să gasească casa stră-stră-străbunicului lui, sau urmele ei. Merge singur pe planeta asta extraordinar de plină de culoare, întrebându-se cum ar fi arătat lucrurile dacă oamenii nu ar fi ales să o părăsească. Peisajul este încântător, departe de ceea ce îi oferă planeta lui natală. Din loc în loc, ziduri acoperite de verdeață marchează locuri în care odinioară se trăia. Nu se aștepta să găsească prea multe chestii în picioare după atâția ani, de aceea aproape s-a împiedicat văzând pe un deal două case aparent neatinse. În mod evident, vegetația încercase să le înghită, dar fără succes. Proprietarul celei dintâi închisese cu grijă obloanele, zăvorâse ușile cu dorința secretă de a se întoarce.  Curios, el a forțat ușa. S-a deschis cu greutate lăsându-l să intre… Primul om după 350 de ani! Casa arată fantastic, deși nu seamănă cu locuințele cu care este el obișnuit. Pereții sunt zdraveni, netezi, surprinzător de reci, de culoare alb-gălbui… A dat obloanele la o parte și lumina a năvălit în încăpere. Mobila e la locul ei. Scaunele sunt încă solide de vreme ce îl țin doar cu un scârțâit discret. Undeva, într-un colț al unui dulap, învelite într-o bucată de ceva rigid cum nu mai vazuse el, erau câteva teancuri de material celulozic cum era cel care-l adusese încoace, foi de hârtie, dacă nu se-nșela. Dă de-o parte chestia rigidă și încearcă să parcurgă cuvintele înscrise acolo, poate chiar de vreun străbun de-al lui. Are noroc pentru că limba nu s-a schimbat semnificativ după Marea Plecare.

Am cumpărat terenul de la Mașa lui Vasile. În sfârșit visul meu prinde contur. Îmi doresc de atâta timp asta! Aștern ca zănatecu’ ideile pe hârtie, că doar așa lucrurile or părea reale . Muierea zîce că-s nebun, c-am dat în mintea copchiilor și fac compuneri de școală. Las să zâcă c-o vrea! Important îi să-mi dea mâncare caldă, să am forță să duc lucrurile la capăt.

Întunericul se lasă și odată cu el și răcoarea. Încearcă să-și aducă aminte cum învățase el la istorie că trăiau oamenii pe Pământ.. Foc, făceau foc, așa se încălzeau! Dar cum făceau sau mai bine zis, unde făceau focul ăsta? Podelele și mobila păreau  materiale combustibile deci trebuiau protejate… Merge prin casă încercând să-și dea seama unde ar fi putut să facă cineva vreun foc. Ajunge la un fel de gaură innegrită în perete lângă care erau stivuite bucăți ce semănau cu alea din șemineele virtuale de pe planeta lui, probabil lemn. Le inghesuie în gaura din perete și le aprinde cu dispozitivul universal al costumului său de cosmonaut. În scurt timp, un fum gros învăluie camera și declanșează alarmele căștii sale. Ceva e în neregulă. Iese din casă și se urcă pe acoperiș să verifice pe unde ar trebui să iasă tot fumul ăla. Are emoții pentru că este vorba de un acoperiș  foarte vechi. Nu și-a putut imagina că în urmă cu mai bine de trei sute de ani s-ar putea construi așa de bine. A ajuns la horn și a scos un somoiog de paie care probabil că fusese un cuib. Fumul a început să iasă pe unde trebuia. A sărit jos calculând cam prost distanța. Șchiopătând, a intrat din nou în casă. Atmosfera se schimbase. Mirosul, căldura, lumina focului au dat viață căsuței. S-a așezat jos cu teancul de foi în mână…

Toată lumea zâce că-s nebun să apelez la bucureștenii ăia și să le azvârl o căldare de bani pentru proiectarea casei. Da las să zâcă c-altfel ce-or mai discuta când s-ă-ncrucișează pe stradă! Visul meu e prea bătrân să fac lucruri ieftine. Locu-i plin de astfel de nenorociri ieftine. La politică, fotbal și construcții se pricepe tăt omu în sat. Grigore al Tomii a muncit ca prostu-n Spania, cu spatele și n-a înțeles nimic din toată truda lui. Și-a făcut un turn cu două etaje și mansardă care arată ca … mă rog, nu se poate spune nici în scris… între căsuțele delicate de lemn din jur, căsuțe specifice zonei noastre de munte. Dă ce zâc că n-a înțăles nimic? Pentru c-a aruncat banii pe-o casă în care nu stă, că nu-și permite. Și nu i-o cumpără nici dracu că s-o mai dășteptat lumea! Eu vreau să mă bucur de casa mea, fie vară, fie iarnă… am visat asta și-am adunat bănuți… Nu mi-am dișălat spatele, dar în momentul în care ai un vis, ușor, ușor s-adună banii și-i cheltui mai cu rost, nu încrâncenat, să-i pui în fund pe toți.

Lemnul arzând scârțâie frumos umplând spațiul de scântei roșietice. Mănâncă un baton proteic și după ce scapă din costumul greoi de cosmonaut, încearcă să se întindă în ceea ce părea să fie un pat. Nu e o alegere prea bună pentru că salteaua e praf, realmente praf. Se întinde pe jos și îl ia somnul.
Dimineața iese în grădină și dă de un firișor de apă curgătoare la câțiva pași de casă. Se spală, mai mănâncă o porcărie proteică, apoi își scoate scaunul în curte, sub un copac.

Am noroc că muierea gândește ca mine, sau, mă rog, zâce ca mine, ceea ce e tot aia. Altfel cum dracu să-ți faci casă dacă n-ai liniște-n ea? S-o mai obișnuit și cu scrisu meu, ba chiar o început să-i placă. Dacă nu mă vede cu creionu-n mâna-n vreo zi îmi aduce aminte, îmi pregătește o cană mare de ceai de izmă și mă alungă în bucătărie. O zâs chiar că vorbește cu ficioru să-mi publice zisele pe blogul lui. Nu știu dacă-o glumit, da asta m-o încurajat să continui să scriu cum oi pune piatră peste piatră la visu meu. Așadar am apelat la bucureștenii ăia… chiar așa îi cheamă: AIA, AIA Proiect. Fain e că vin acolo unde ai nevoie de ei și-ți explică pas cu pas ce trăbe făcut. Iac-am notat :
– în primul rând o trăbuit cerut un certificat de urbanism de la primăria de care aparține terenul. Treaba-i complicată, ca orice lucru cu statu. Tre să depui un teanc de hârțoage gen acte de identitate, de proprietate și așe mai departe. Norocul meu-i acela că omu o venit, o pus deștu pe toate hârtiile necesare, le-o pus într-un plic și le-o dus unde trăbe. Ce poate fi mai simplu?
– La termenul stabilit, numa m-am pominit cu omu la poartă cu sacoșa de acte. Termenii erau complicați, mai ales pentru doi aproape-moșnegi de țară… N-a fost bai, ne-o explicat pe înțelesu nost că-n certificatul respectiv scria cât de mare avem voie să facem casa, cât de aproape de cășile vecine, cum e terenul, pe unde sunt nu-ș ce rețele  și câte și mai câte.
– următorul pas a fost alegerea modelului de casă. I-am spus specialistului că vrem o casă ca pe la noi. Na, hal dorință! Alții ar fi luat-o la fugă cu așe clienți pretențioși, dar el, nu. Am bătut împreună ulițele satului și i-am spus ce lucruri ne plac la casele de la noi. La moș Ioan, de exemplu, ne placeau ferestrele, mai înăltuțe și ușurel rotunjite sus. De la țata Roșca ne-a plăcut forma și culoarea învelitorii. Orientarea cea mai grozavă, de la est la vest o avea casa familiei Roșu. Și așa mai departe. De la unii am luat prispa, de la alții scările până la ușa casei, beciul… Cu pricepere și multă răbdare, arhitectul de la AIA a aflat ce ne dorim și a pus pe hârtie totul, întocmai cum am visat noi, sau chiar mai bine.
– Odată proiectul terminat, actele toate adunate au fost depuse la primărie pentru autorizația de construcție. Eu m-am mai băgat așa, ca musca-n lapte, să pot să mă dau specialist data viitoare când mai vine vorba de construcții, da nu ar fi fost nevoie. Bucureștenii ăștia se ocupă de tot și-ți dau visu la cheie, dac-așa vrei. Cât zbucium și alergătură am văzut amu vreo trei ani la Grigore, pot spune că eu am ales calea princiară.
– Ultimul pas? Construcția propriu-zisă… Sigur c-am fost prezent pe șsntier de la primu țăruș infipt, până la ultima mână de var. Nu cred c-am fost un client prea comod pentru că am pus un milion de întrebări. Săracii muncitori ajunseseră să poarte căști pe urechi, să aibă motivație să nu-mi mai răspundă… Era ceva de genu: „cât de uscat trebuie să fie lemnu aista? Îîî? Hei, șefu, m-ai auzit? Îhî. Cât de uscat? …Da….” Conversație de nebuni… Da ce crezi că mă lăsam? Am întrebat până am aflat tot: cât de uscat trebuie să fie lemnu, cum verifici că-i uscat, în ce ordine pui materialele la fundație, ce fel de ciment iei și așa mai departe. Acu-s specialistu satului. Când e vreo discuție de genu ăsta, e clar că-s eu chemat… Așe l-am sfătuit și pe primar. Datorită mie și-a făcut casă tot cu bucureștenii… Și-i mulțămit nevoie mare de ne-am și-ncuscrit  între timp…

Cosmonautul își indreptă spatele culcându-se în iarbă. Mirosul e înnebunitor și îi place ideea de a avea o planetă doar pentru el. Poate c-ar trebui să se stabilească aici. Casa-i mult mai mare decât sunt locuințele pe planeta sa natală și în același timp suficient de mică pentru a nu se simți stingher. Resurse par a fi pentru o lume întreagă, nu doar un singur om! Poate ca-i va place și partenerei lui de viață, muierii lui, cum scria fostul proprietar. Din moment ce casa a rezistat 350 de ani fără nici o intervenție, sigur mai rezistă încă pe-atât cu puțină grijă… De, construcție zdravănă, nu glumă.

Casa-i gata, aranjată, cochetă, sfințită, că altfel nu se poate… Partea proastă-i că zvonurile despre radioactivitate și părăsirea planetei sunt din ce în ce mai multe. Băietu ne-o luat bilete la una din primele curse spre Alfa Centauri. Eu încă mai sper că zvonurile s-or dovedi doar zvonuri pen’ că drumu-i cam lunguț și de întors acasă-s slabe șanse la vârsta noastră, a mea și-a muierii mele… Da tot îs mândru de căsuța mea și-o să-o încui bine dacă plec așa c-oi găsi-o în regulă oricând mă voi întoarce eu sau careva din neamul meu. 

Articol scris pentru Super Blog 2019.

Dacă nu-i, nu-i și gata…

https://blog.super-blog.eu/wp-content/uploads/2019/09/spacer-logo-500px.jpg

Soneria sună prelung. Mă uit la Flavius care e încă în pijama:
– Ai transmis ora 16, nu?
– Da, sigur…Drept cine mă iei? ridică el din umeri intrând înapoi în camera lui.
– Cine-i? întreb nedumerită.
– Deschideți ușa că vine mătușa, se aude o glumă așa veche încât nu mai este distractivă decât pentru proprietar.
– Ooooof, oftez eu. Mătușa Maricica a vrut să ne facă o surpriză. Grozav timing…
Deschid ușa. În câteva minute intră o duduie cam la vreo 160 pe 60, corpolentă, o adevărată vijelie umanoidă de gradul nouă. În urma dumneaei, văru Georgel, înalt și sfrijit cară două geamantane și pare de-a dreptul stors.
– I-am adus aminte că e ziua lui Flavius, rânjește el.
– Mulțumesc frumos. Rămân datoare, rânjesc și eu.
– Eu am plecat. Te las pe mâini bune, îi zice Georgel mătușii și se întoarce să plece.
– Să-ți dau o felie de tort, îi zic eu de politețe mai mult, invidiindu-l pentru că a scăpat de un musafir cel puțin incomod.
– Nu mulțumesc, se aude din spatele ușii închise.
– Ce faci tanti? Cum o mai duci? îmi întreb musafirul neașteptat
– Am venit să te ajut. Am înțeles că faci petrecere mare, a inceput dumneaei …

Sunt de-acum exact 9 zile, 23 de ore și 30 de minute de când tanti Maricica e la noi… Da’ cine le mai numără?! …
A venit pentru ziua lui Flavius, ca orice mătușă familistă. A ținut morțiș să ne fie de folos, că de, cifră rotundă, 10 ani, musafiri muuulți, așa cam la vreo clasă, plus ceva părinți cu posibilități de deplasare ceva mai mici. Din moment ce băiatu’ n-a primit permisiunea să organizeze petrecerea la vreo piscină ca „oamenii”, ci acasă, la țară, în zona metropolitană, cum zic eu, a trebuit să-și invite toată clasa, altfel se făcea complet de rușine. Pentru a face cât de cât impresie, și-a adunat toate sculele de gaming, atât ale lui cât și din vecini și a pus la cale cel mai mare maraton de jocuri văzut de
PAD SPACER gaming, 900 x 300 x 3 mm, material : spuma din cauciuc natural + tesatura „SP-PAD-GAME-B”
colegii lui. Pavilionul din gradină a fost navă spațială și vizual, dar mai ales sonor, iar ei, copiii cuplați la căști sau ochelari de tot felul o făceau pe mătușă să-și facă acuși, acuși, cruce.
Dânsa a fost într-adevar de mare folos. Și-a pus un șort pe care îl adusese cu ea în bagaje și s-a apucat de ornat platourile: iepurași, copăcei, buburuze, șoricei de brânză … dânsa le făcea, Maia le strica pe drum spre pavilion, pentru că așa primise indicații de la Flavius și ea era în general, o soră ascultătoare.
În fine, petrecerea a trecut, dar mătușa Maricica s-a îmbolnăvit. Curentul cvasi permanent din casa noastră a fost de vină și biata bătrână a rămas oarecum într-o ureche și asta încă n-ar fi fost nimic dar nu mai avea posibilitatea de a lua notele înalte. Nu puteam s-o trimitem așa acasă pentru că locuiește singură și la cucuieta din deal, cum spune dumneaei. Am dus-o la doctor, i-a dat pastile pentru ureche, pentru corzile vocale și pentru starea de depresie care o lua din când în când. Patru doctori diferiți, o sacoșa de pastile, dar acum e bine. Nu o mai doare nimic, cântă din ce în ce mai bine și nici nu mai e deprimată. Ba chiar a mai și pus vreo două kile, ca noi toți de altfel, pentru că a fost nevoită să stea cuminte în casă și a gătit cât a fost ziulica de lungă. De ceva timp mă tot frământ cum să-i propun să-și mai vadă de casa dumneaei și să-mi recapăt și eu controlul asupra sticlei de ulei, bucătăriei, în general și al sufrageriei, locul în care am cazat-o. În sfârșit, astăzi, tanti și-a amintit că parcă mai are ceva animăluri prin gospodărie care s-ar fi putut să-i ducă dorul. De hrănit au fost hrănite, dar nu le-a cântat nimeni, așa că s-ar putea să nu mai avem ouă de găini nestresate, de Paște… Prin urmare, mâine la prima oră trebuie să plecăm s-o ducem pe tanti acasă…
Zis și făcut. A doua zi, la șapte eram cu toții în Bombița noastră Solenza, unii veseli, adica eu, soțul meu și tanti, alții bosumflați, adică Flavius și Maia care rămăseseră restanți cu minim trei ore de somn, ultimii acoperiți practic de tot felul de accesorii PC, smartphone, cabluri, căști, tablete, mouse-uri, bagajul oricărui (pre)adolescent. Pisica Motă le făcea în ciudă dormind în poalele mătușii, demonstrându-mi dacă mai era nevoie, cât de destresant este cântatul mătușii pentru animale.
Cu ceva aventuri, gen becuri arse, radiocasetofon mort sau căutat tractor de scos una bucată Bombiță cu tanti Maricica în ea, din noroaie, am ajuns acasă la dumneaei. Șuvoiul de glod venit de pe deal a acoperit în totalitate cărarea până la ușa casei așa că peisajul e unul apocaliptic. Vecina din capu satului ne-a anunțat că n-avem curent. Ăia de la electricitate veniseră în urmă cu câteva zile să repare un stâlp căzut, dar cum au venit, așa au și plecat pentru că au zis că până nu se îndreaptă vremea nu pot face lucrările necesare de consolidare. În concluzie electricitatea-i dusă sine die. Descărcăm bagajele și ne facem comozi. Nu avem cum s-o lăsăm pe babă singură și fără elementele minimale de confort. Mai prost este faptul că toate device-urile de care dispunem depind de resursa lipsă, așa că singura căreia nu i s-a lungit botul este mâța. Noi ceilalți ne uităm cum pică unul după altul, telefon, tabletă, laptop, mp4 player…
Tehnologia la tine acasă! rânjește soțul al cărui telefon care știe doar să dea telefon este singurul care mai funcționează.
– Nu râde că situația-i albastră. Da, eu nu-mi pot scrie articolele, știu, primesc puncte de penalizare care-or să mă doară la suflet, dar îți poți imagina doi puradei înotând veseli în noroaie cât e ziua de lungă, alergând după găini sau ce-om mai găsi pe aici?
– Nu, nu pot…
– Nici eu. Cel puțin, puradeii pe care-i știu eu… I-auzi, stai puțin…
– Maaaamaaaaa când plecăm? se aude o voce nervoasă.
– Vezi? Asta-i problema!
– Maaamaaa…. N-am semnal… Fă ceva! Jucam asasinii cu Mihnea și Matei contra băieților din A. Mă scot dracii ăia din grup dacă nu intru înapoi online…
– Du-te pe deal. Poate prinzi ceva net! Acu cât mai ai baterie, râd eu mânzește.
… După maxim jumătate de oră…
– S-a dus jocul…. și bateria! vine Flavius mai mult târâș, cu o mânecă șiroind de noroi și adidașii acoperiți complet. Ținea laptop-ul în mâna curată, cât de bine putea să nu cumva să ajungă umezeala la el. Din buzunarul hanoracului îi ieșeau cabluri și alte accesorii laptop: stick-ul de internet și cel pentru mouse, o lampa usb, un mouse wireless… În spatele lui venea rațoiul lui tanti, cel puțin la fel de murdar de noroi.
– Era să cad peste zburătoare, spune el nesigur de specia animalului. Spune-mi că este apă măcar.
– Este, dar nu-i prea caldă, să știi… Bine că n-ai omorât rățoiul, mai adaug eu razând.
– Mama lui de loc uitat de lume, zice el printre dinți cu delicatețe, semn că tot s-a speriat puțin c-a turtit animalul.
– Copii mergeți până la vale la țața Lena să luați niște lapte și unt să vă fac clătite? strigă tanti din bucătărie.
– Mergem, că oricum n-avem altceva de făcut, se aude Maia
– Vorbește pentru tine. Eu trebuie să dau jegu jos de pe mine, zice Flavius … Hai așteaptă-mă, vin și eu, mai adaugă el.
Eu respir ușurată că vreo jumătate de ora nu voi avea parte de mormăieli.
– Eu nu înțeleg care-i problema. Ce daca nu-i curent? Iarna asta mai mult n-a fost… Mai cade stâlpul, se rupe cablu’, se arde nu știu ce altceva… De asta am un stoc impresionant de lumânări. Lemnele-s de bază aici, că astea dacă lipsesc n-am nici căldură, nici mâncare sau apă caldă. N-am dreptate?… Nu-i curent, nu-i și gata… tolocănește mătușa alergând vioaie prin bucătărie.
– Ai dreptate, tanti. Bine c-avem lemne… Dar oare n-o exista vreun generator pe baza de lemne? mă gândesc eu mai mult pentru mine…
– Ții minte că ți-am spus de cântat la găini? mă întreabă Maricica scoțând un borcan de oua murate, specialitatea ei.
– Da îmi amintesc, spun eu cu îndoială în glas.
– Uite, să-ți arăt…
Scoate un ou murat și îl pune alături de un altul, proaspăt luat din cuibar. Diferența de mărime este spre surprinderea mea, semnificativă. Cel luat acum din cuibar era mult mai mic.
– Iaca, pentru ăsta murat, am cântat gobăilor, romanțe…pentru ăstalalt, nu, că n-am fost aici.
– Da, ai dreptate, jos pălăria, zic eu impresionată. Dar vrei să-ți zic și eu ceva? Spuneam de curent și internet… Știi de ce sunt importante?
– Nu-mi imaginez, dar zi.
– Apropo de ouăle tale… cu sculele mele și internet te-aș putea face mai faimoasă și decât popa!
– Ptiu, ptiu, nu vorbi cu păcat, scuipă tanti-ntr-o parte. Cum așa?
– Păi facem un filmuleț, înregistrăm câteva cuvinte, arătăm diferența dintre ouă, mai dăm vreun sfat două de îngrijit gobăile, de ornat platouri sau ce mai vrei tu, punem pe facebook sau pe blogul meu și-ai să fii mai celebră ca veterinaru’ din sat, dacă nu vrei ca popa. Ce zici? Să vină să-ți ceară lumea sfaturi, să te roage să-i înveți cântecele miraculoase pentru găini…
– Serios? cade pe gânduri tanti. Ideea îi surâde. Ce nu face omul pentru puțintică faimă-n satu’ lui … devine vedetă pe facebook…
– Popa-i un înfumurat, zice ea într-un târziu, fără să mai scuipe-ntr-o parte. Mai am și alte secrete, adăugă ea…
– Și ce ne-ar trebui? Pentru făcut filmuleț și toate alea…
– Curent, în primă fază. Apoi internet, un telefon mai bun ca al matale, așa cam ca al meu, cu acces la internet și posibilitate de filmare HD …

– Mai faimoasă ca … popa?!… Sună bine!
Articol scris pentru SuperBlog.

Ocolul Pământului

https://blog.super-blog.eu/wp-content/uploads/2018/03/christiantour.png– Hai, somnorosule, trezește-te… Fă-ți bagajele… La 9 trebuie să fim în aeroport, se aude vocea ei.
– Goarna-ți mai lipsea, mormăie el Așa se trezește omu’? … Nu tu săruturi, îmbrățișări … cafea, măcar!? Eu așa fac? se ridică el în fund. Își caută ochelarii și ridică din sprâncene.
– Hai, îl grăbește ea închizând un capac de valiză.
– Mergi undeva?…Am făcut ceva? Am uitat de vreo aniversare? se trezește de-a binelea.
Mergem undeva!… Am un weekend liber și am vrut să pregatesc o surpriză. Nu-ți spun unde mergem. E un proiect de-al meu. Vei vedea…
Dându-și seama că nu este cazul să întindă gluma, se ridică repede, își aruncă niște haine într-o valiză, fără sa fie sigur dacă trebuia să aleagă ceva de vară sau de iarnă, de mare sau de munte… și la nouă sunt în aeroport.
Zborul decurge fără probleme. Aterizează la Cairo. Acolo află și el amănunte. Era un proiect media, propus de grupul de bloggeri din care făcea parte soția lui, de a reedita traseul în jurul lumii descris de Jules Verne în celebra sa carte. Proiectul nu avea să se desfășoare în 80 de zile, ci în 80 de weekenduri. Întreaga aventură avea să fie redată de soția sa, pe blogul lor de călătorii.
În Cairo, la aeroport îi așteaptă un individ cu o pancardă cu numele lor. Îi conduce la o mașină, apoi la hotel. După ce servesc un mic dejun întârziat și cam pe fugă, îl regăsesc pe însoțitorul lor și merg spre o piațetă plină ochi de oameni și cămile. Ana îi spune că vor merge călare spre Valea Regilor. Îi face semn să rămână pe loc și se duce să vorbească cu cineva.
Un puști îl trage de mânecă și face semn să urce pe o cămilă. Matei, ascultător, urcă ajutat de băiat.
– E sus, rău! Oare n-am putea merge cu vreo mașină? iși spune el privind cu invidie un grup de turiști care se îmbarcau în mașini de teren. Cămila nu stă locului și Matei iși dă seama că are rău-de-cămilă. Micul dejun i se urcă periculos spre dinți odată cu niște vorbe de duh. De sus o vede pe Ana că-i arată alte două cămile.
Îl cheamă pe băiat, făcându-i semn că vrea să coboare. Puștiul râde și își freacă semnificativ, două degete. Matei se prinde: coborârea de pe cămilă se plătește. Din nefericire, banii lor sunt în geanta Anei. Încearcă să-i facă semn. Cămila, simte agitația lui și începe la rândul ei să trepideze. Micul dejun nu mai rezistă și țâșnește afară, făcând șaua extrem de lunecoasă. Ultimul lucru pe care îl aude este bufnitura pe care o face capul lui la contactul cu pământul …
– Hai, somnorosule, trezește-te… Fă-ți bagajele… La 9 trebuie să fim pe aeroport, aude el.
Își pipăie capul căutând să-și dea seama dacă visase. Serios? Unul din chestiile alea premonitorii? iși spune el văzându-și soția încercând să închidă capacul unui geamantan, într-un deja-vue îngrijorător.
– Unde mergem? întreabă el mai mult pentru ca scena să semene cu visul.
– Undeva… Am un weekend liber și am vrut să pregatesc o surpriză. Nu-ți spun unde… Face parte dintr-un proiect de-al meu. Vei vedea.
Își pune și el câteva haine într-o valiză, de data asta, ținute mai de vară, așa ca pentru Egipt și la ora noua sunt la poarta de îmbarcare. Destinația este … departe de a fi Egipt. După o escală de vreo ora în Amsterdam, o porție de Bitterballen cu muștar și una de cartofi prăjiți, au ajuns în Bombay sau Mumbai, cum i se spune de vreo 20 de ani. Au plecat din aeroportul Chhatrapati Shivaji International (frumos sună atunci când reușești să pui toate literele cap la cap!!) cu omniprezentul Uber și au ajuns în cel mai populat oraș indian, după ultimele recensăminte. S-au cazat, au luat o cină târzie, dar la fel de frugală ca micu’ dejun din visul lui, doar că mult mai condimentată, apoi au pornit la un tur de ciclism nocturn, alături de un grup zgomotos de englezi. Matei nu este nici foarte aventuros, nici sportiv, de felul lui, așa că nu se poate spune că a plecat cu sufletul impăcat. Nu se opune însă, dorintelor soției lui de a surprinde mai mult decât aspectele turistice ale locurilor. Ea și-a pus casca pe care era camera de acțiune, el, casca obișnuită… genunchiere,…cotiere, …protecții de palme, toate împrumutate de la o altă turistă. Traseul era între Nariman Point și Bandra Bandstand, două locații cunoscute de o persoană din grupul lor. Ideal era să nu se depărteze mult unii de alții pentru că GPS-ul mai dădea rateuri. Zis și făcut. Au pornit. Lucrurile păreau să meargă nesperat de bine, până când a apărut de pe o stradă lăturalnică, un grup de vaci, nocturne și cât se poate de sfinte. Matei, biciclist de ocazie, n-a mai apucat să se redreseze la vederea lor și a luat-o la vale pe altă stradă, cât se poate de întunecată. S-a izbit, posibil, tot de-o vacă și ajuns în șanț. Casca l-a protejat de izbitură, dar probabil că lipsa lui de respect față de animalul sfânt l-a făcut să cadă cu nasul într-o balegă și mirosul l-a răpus …
– Hai, somnorosule, trezește-te… Fă-ți bagajele… La 9 trebuie să fim pe aeroport, o aude el pe soția lui și sunetele îi dau o stare fizică de rău.
Își pipăie fața, simțind parcă în nări mirosul de balegă. E în patul lui, acasă și soția muncește să închidă o valiză.
Se dă jos din pat cu greu, de parca cineva l-ar fi ciomăgit în zonele cele mai cărnoase ale ființei lui trupeșe, cel puțin două zile la rând. Nu zice nimic, își înghesuie câteva haine în valiză, convins fiind că nu îi vor trebui multe.
– Ce-i cu tine? Ești supărat? îl întreabă Ana îngrijorată de muțenia lui.
– Aa, nu sunt supărat. Abia aștept să văd unde mergem, încearcă el să mimeze o veselie pe care nu o simțea.
Iau avionul… Escala este la Doha, de data asta. Nouă ore sunt suficiente pentru ceva explorări care îi diluează puțin îngrijorările. Iau un taxi până la Souq Waqif, iși umplu buzunarele de condimente, fumează niște shisha, că de mâncare nu au mai fost bani și fac niște poze acolo unde cică s-ar fi filmat The Haggler. Cu toate astea bifate, se întorc în aeroport și-și continuă călătoria spre Hong Kong. Ajung… Atmosferă SF. Metal, sticlă, kilometri și pe înălțime și pe lățime încât nici nu se mai vedea cerul… Că doar nu veniseră  să vadă cerul! … S-au dus spre hotel. Cazarea? Impecabilă …Senzori pentru orice, deschis, închis uși, pornit robinete, pornit televizorul, sau ce-or fi ăla, potrivit salteaua, ajustat lumina, temperatura, umiditatea, transparența geamurilor (!)… Prea multă tehnologie pentru Matei! Au coborât la masă, el sperând ca măcar activitatea asta să semene cu ceva din secolul nostru. Supa de șarpe pe care le-a recomandat-o bucătarul a savurat-o doar pentru că nu știa engleză, în schimb, dim-sum-urile au fost cele mai bune ghemotoace de aluat pe care le-a gustat vreodată!
– Am primit un pont de la vecina de cameră, anunță mândră Ana după masă. Trebuie să vedem insula abandonată Yim-Tin-Tsai. Luăm un taxi până la promenada Sai Kung, apoi feribotul. Zis și făcut. Recepționista le-a chemat un taxi. Ana și-a luat valiza cu ustensile de poze și au urcat în mașină. Când să plece de pe loc, ușa din spate aproape că este smulsă din țâțâni și o pereche destul de în vârstă se înghesuie alături de ei pe bancheta.
– Taxi sharing, spune doamna zâmbind.
Șoferul obișnuit probabil cu sitemul, pornește spre Sai Kung. Traficul este infernal și după ce mai culeg o persoana în același sistem de sharing, ajung toți cinci la destinație. Cursa este semnificativ mai ieftină împărțită la atâtea persoane, unde mai pui că, cea de-a cincea, un individ dubios, îmbrăcat gen vagabond (marca, nu mirosul), îi invită pe toți, peste câteva ore, la o petrecere într-un speakeasy. Ce-o fi însemnând asta?
În fine, ajung pe insula părăsită de aproape 30 de ani. Atmosfera, impresionantă… În sfârșit ceva pe sufletul lui Matei, fără doza de acțiune care îl făcea să se simtă inconfortabil. Locul îi dădea senzația că acolo s-a întâmplat o catastrofă și oamenii au fost obligați să plece în grabă, mulți lăsând acolo jucării, masa pusă, paturi făcute… Sunt case în care a putut intra peste tot și și-a facut o imagine destul de clară aspra modului în care s-a trăit acolo. Excursia a meritat tot efortul, fie ea vis sau realitate! Imaginile surprinse au încântat-o și pe Ana, așa că au plecat destul de târziu. Nu mai era timp să treacă pe la hotel. S-au îndreptat spre adresa dată de colegul de taxi, în ciuda protestelor lui Matei, pentru care conceptul de speakeasy părea periculos. Au pornit-o pe jos, cu toate că valiza cu scule foto cărată acum de Matei, era destul de grea. Aveau GPS-ul pornit… Au mers pe străduțe lăturalnice, unele cochete, altele mai dărăpănate, până au ajuns într-un loc destul de întunecos. Un singur bec anemic lumina o ușă situată la capătul unui șir de trepte metalice. Au urcat, Ana înviorată de adrenalina unei noi aventuri, Matei abia târându-se cu valiza în spate. Bat la ușă… Un gemuleț se deschide și un ochi îi scrutează insistent. Ana arată cartea de vizită lăsată de cel de-al cincilea coleg de taxi și ușa se deschide larg, lăsând să se audă un șuviu de cuvinte cantoneze fără vreo semnificație pentru nici unul din ei. Gazda nu așteaptă vreun răspuns și dispare lăsându-i să se descurce singuri. Pășesc înăuntru și într-un final dau de persoana care i-a invitat. Bucuros, individul pune cateva pahare pe o farfurie și vine spre ei. Le face semn să servească. Matei stă pe gânduri. Nu e băutor prea grozav. Acasă, după o bere neagră trebuie să se ducă la culcare. Iar ceea ce e în pahare, sigur nu e bere, după dimensiunea acestora. Aveau cam cât un gât bun… probabil tărie… Văzând sprâncenele tipului urcând a neplăcere, Matei ia bolul din dreptul său și îl dă peste cap. Arsura îi taie respirația, dar gustul e plăcut, un amestec ciudat de mușețel și miere, parcă și-o tentă de lemn… Bun, bun, chiar!
– Baijiu, îi spune Ana.
Matei dă din cap simțind cum îl cuprinde căldura. De unde naiba o fi știind ea chestia asta? se gândește el fără să fie în stare să formuleze cu voce tare, în timp ce întinde mâna spre cel de-al doilea shot de pe farfurie. Îl dă pe gât și simte nevoia să se așeze …
– Hai, somnorosule, trezește-te… Fă-ți bagajele… La 9 trebuie să fim pe aeroport… aude el.
– Stii ceva, nevastă? Nu merg nicăieri așa. Dacă vrei să refaci călătoria domnului Fogg nu procedăm bine…
– Dar de unde știi tu?
– Știu și gata. Tot ce trebuie să facem este să ne organizăm. Ne luăm așa, vreo trei luni sabatice, că oricum le merităm și lucrăm ca la carte… Mergem la agenția de voiaj Christian Tour, facem un skimming prin circuitele lor și punem totul pe hârtie. Noi trebuie să ajungem în Anglia, Reform Club, evident, apoi spre Egipt, India, Hong Kong, Japonia, Statele Unite, după care revenim în Anglia, punctul terminus al calatorilor englezului și în România, dacă mai dorim. Ulterior, vom scrie și noi o carte, Ocolul Pamântului în câte zile ne-or ieși nouă, ca orice turist respectabil (vezi Nellie Bly sau Nicholas Coleridge). Uite, deschide el o pagină pe internet: circuite culturale Christian Tour… Descopera LONDRA, un oras de poveste, mai citește el… Sigur aflăm unde este Reform Clubul, între altele. De la Londra mergem în Egipt – Croazieră pe Nil, poate, dacă vrei ceva mai exotic, apoi in India, Triunghiul de aur… Vizităm Delhi, orașul roz, Agra. În continuare apelam la secțiunea circuite exotice Christian Tour, de unde putem selecta Japonia-Țara Soarelui Răsare, pentru sufletul meu romantic, cum râzi tu și în final, SUA – Coasta de Vest, Parcurile Nationale. Ce zici? Nu-i mai bună ideea mea? Iar dacă vrei, sunt convins că mai facem rost de adrenalină la fiecare destinație în parte! …

 

Articol scris pentru SuperBlog 2019.

Să-ți ghicesc în ceva…

-Hai să-ți ghicesc, maică, îmi spune țiganca prinzându-mă de haină.
– Nu, mulțumesc, n-am bani, trag eu haina din mâna ei, mărind pasul și încercând să mă depărtez de grupul extrem de colorat de țigănci cu fuste largi și copii cu mâini murdare.
Vin după mine gălăgioși și veseli.
– Ghicim, ghicim, ghicim…în palmă, în cafea, în cărți, în ceai, în bobi, în nisip, în pietre, în ce vrea doamna, spune un puști de cel mult cinci ani. Ghicim, ghicim, ghicim… continuă el să cânte ținându-se după mine, când înaintea când în urma mea.
Sunt în buricu’ târgului și merg în mijlocul unei găști de romi. Îmi țin cu înfrigurare geanta sub braț și nu mă duce capul cum să ies din situația asta. Oare cât or merge după mine? Mă trage de mânecă, din când în când, țiganca cea bătrână mai aruncând un „hai să-ți ghicesc, maică… ce-i face-n viață… daca te iubește flăcău’ sau fimeia, mai nou… câți copii ăi avea, pe unde te poartă papucii…”
Încerc să nu mă uit la ea, gândindu-mă că astfel scap mai repede. Nici o șansă!
Mergem deja de zece minute. Mai insistenți decât ăștia nu am văzut. Încerc să nu calc vreun copil, mă feresc cât pot de mâna insistentă a țigăncilor care o caută pe a mea… Mă hotărăsc, într-un final să scot niște bani din portofel și să le dau, că nu mai rezist. Scot douăzeci de lei și îi întind țigăncii mai în vârstă… Ea îi ia, apoi îmi trage mâna și își trece degetele peste palma mea, urmărind linii și trasee doar de ea știute. Buzele i se mișcă fără să spună nimic…
Îmi dă drumul la mână, apoi începe să spună:
– Matale trebuie să primești o veste mare care te va duce-n lume, dar, tot aici în țară te așteaptă cel care ți-e urzit. Ai să bați drumurile, să-ți iei papuci buni sau multe pansamente… Văd o mulțime de cărți pe lângă matale, oameni de tot felul și de toate culorile…
O ascult și nu-mi vine să cred.
– Toate astea le-ai văzut în palma mea?!
Țiganca râde, se uită la bani și spune:
– Da’ nu suntem noi ăștia așa neculți! Mai citim și noi. Am văzut un articol pe Facebook în care erai matale, cu unu’ frumușel despre care se zicea ca-i bărbată-tu și-o carte pentru care ăi fi primit un premiu în Franța.
Râd și eu:
– Da, se leagă. Uite încă 10 lei pentru sinceritate și mergeți în drumul vostru, vă rog!
Ajung la revistă. Cu ceva întârziere, dar ăsta era privilegiul meu de vedetă. În birou, nimeni. Calculatoarele deschise, muzica pornită… Mi-am zis c-or fi la vreo ședință… deși azi era marți și cea de redacție fusese ieri.

Mă duc spre bucătărie să-mi fac o cafea pentru că simțeam nevoia după toată întâmplarea de dimineață, pentru ca, ulterior să încerc să deslușesc misterul disparițiilor. La bucătărie era coadă!? De când lucrez eu acolo și sunt ceva ani, nu am mai văzut așa ceva. Toți erau încolonați afară din bucătărie, unul în spatele celuilalt și așteptau răbdători, ca la medic. Unul ieșea, altul intra…
– Ce se-ntâmplă, fraților? întreb eu
– Șșt, îmi face semn redactorul șef, ultimul la coadă. Alina, fata cea nouă ne ghicește-n cafea.
– Doamne și ce bine le mai spune, intervine Magda, care tocmai venea cu o cafea aburindă dinspre bucătărie. Tot, tot a ghicit despre mine! Nu-ți pot spune că e ușor jenant… Aaa, sper că nu se aude nimic de aici, de pe hol, se panichează ea.
– Nu am auzit nimic de la nimeni, deși ne străduim, îi răspund cei de la rând.
– Dar cum naiba ghicește-n cafea daca tu n-ai băut-o încă? Si asta-i expresso, n-are nici zaț…?
– Ghicește-n spuma de cafea!
– Aha, răspund eu deloc convinsă. Azi a înnebunit toată lumea! bombăn eu

Mă așez și eu la coadă, deși îmi ajunsese atâta ghicit pe ziua de azi. Altă șansă de a bea cafea nu întrevedeam. Cafelele de la automate nu m-au tentat niciodată și noi aveam un espressor automat Philips cu sistem de lapte LatteGo care face o minune de licoare parfumată, combustibilul zilnic al fizicului și psihicului meu. Editorul cărții mele glumea că pe prima pagină, eu ar trebui să aduc mulțumiri mașinăriei de cafea pentru a fi facilitat scrierea „marii mele capodopere”. Ghilimelele îmi aparțin pentru că publicarea si nominalizarea la premiu a cărții scrise de mine, în mintea mea, nu au depășit stadiul de aspirație.
Oricum, în acest moment îmi doresc mult o cafea. Cum nu vorbește nimeni în încercarea tuturor de a trage cu urechea, tac și eu încercând să- mi imaginez momentul ritualic al cafelei de dimineață.

Iau recipientul meu de lapte din frigider, alergia mea la lactoză obligându-mă să-mi cumpăr propriul meu vas pentru lapte din orice altă sursă decât animală și îl montez în suportul special. Mai adaug boabe proaspete, dacă e nevoie, în compartimentul superior, savurând mirosul plin de promisiuni al cafelei și imaginându-mi mâinile bătătorite și de aceeași culoare, roșu-ars, ale culegătorilor sud-americani. Odată ăsta montat, îmi iau ceașca mea cu mandale, ridic duza și o așez dedesubt. Ajustez cantitatea de cafea și lapte, întotdeauna trei boabe… Apăs butonul de capucino, ascult râșnița ceramică cum mușcă din boabe și urmăresc întâi firișoarele albe care izvorăsc din aparat, apoi pe cele brune, adunându-se în ceașca transparentă pictată pe alocuri cu modele indiene din puncte. Am o plăcere deosebită să văd cum se amestecă valurile colorate diferit, cum se combină, cum se modifică nuanțele, pentru ca în final, laptele să iasă câștigător, așternându-se într-un strat alb, pufos deasupra și ceva mai fluid dedesubtul masei cafenii. Prind ceașca în mâna, îi simt căldura și îmi scufund nasul în valul de aromă. Câteva minute de plăcere vizuală, completate de mirosurile de cafea și migdale care trezesc simțurile…
Hai, c-a venit rândul meu, la cafea și ghicit.
Intru în bucătărie… Acolo dau de Alina care savura în înghițituri foarte, foarte mici, o cană mare de cafea. Ne salutăm și ea îmi face semn să îmi prepar singură cafeaua. Îmi iau cana și procedez exact așa cum mi-am imaginat. Cum stăteam eu așa cu nasul în aburii de cafea așteptând să se termine, o aud pe Alina:
– Vrei și tu să-ți ghicesc?
Eu mă înec cu vorbele…
– Nu, sincer, nu vreau. Mi-am dorit doar să beau o cafea.
– Ooooof, ce bine! Totul a pornit de la o simplă glumă făcută la o ceașcă de cafea, după care situația a cam degenerat… Am ghicit în cafeaua, mă rog, în spuma de lapte din cafeaua a 29 de oameni! Nu mai știam ce să inventez.
– Oricum ar fi, te-ai descurcat bine. Toată lumea e convinsă că ai abilități deosebite.
– Secretul stă în conexiunea pe care o face omul între ce îi spui tu și ce știe el deja. Îi spui cuiva că va avea un eveniment în familie, pe el îl duce imediat gândul la căsătoria unui nepot de unchi dintr-a nu știu câta spiță la a cărui nunta poate nici n-a fost invitat. Atunci, va spune: măi da’ ce le mai știe! Așa funcționează…
Ne-am băut cafelele împreună, bârfind, când pe unul, când pe altul, profitând de faptul că nimeni nu intra în bucătărie pentru a nu ne deranja sesiunea de ghicit….

Tovarăș ne-a fost doar Expressorul Philips, furnizorul acelei spume de lapte fină cu al lui LatteGo, materialul de ghicit din dimineața asta cumpărat, evident, de la magazin online magNET.ro

Articol scris pentru Superblog 2019

Scandalos de ieftin

Iar n-am făcut check in-ul online! Stau la o coadă serioasă, dar teoretic, am suficient timp până la plecarea avionului. Și dacă tot merge relativ greu, am timp să-i studiez pe colegii de suferință. Oare de ce sunt așa de mulți cei care nu fac check in online? Nu m-am așteptat… Sunt unii care nu au bagaj deloc sau poate doar o geantă din acelea de laptop… Alții au ditamai bagajele și se târâie greu odata cu rândul. Două persoane, ceva mai în fața mea, ies în evidența în masa de oameni, o duduie mai în varstă și una tânără, ambele cu ochelari de soare și niște eșarfe legate conspirativ. Au bagaj de mână, două valijoare cu aspect pretențios. Vorbesc destul de incet, dar nu suficient încăt să nu disting ce-și spun.
– Auzi, tu? Ce te-a apucat să-l concediezi pe Jean? Am mai fost noi vreodată într-o situație mai penibilă ca asta? Să mergem cu low cost-ul, ca niște sărăntoace?… Și nici măcar nu avem check-ul online și ne înghesuim la coadă cu toți aștia, spune cea mai tânăra cu un dezgust evident în glas, cuprinzând coada cu privirea.
– Las’ că n-ăi muri tu din asta! Jean și-o luase în cap. Auzi tu, în timpul liber nu vrea să mai fie sunat! Aberant! Daca voia o mărire de salar putea s-o zică direct și se rezolva, că oricum nu găsim altu’ mai bun. Dar vedem noi când ne-om întoarce. Îi mai dau ceva și gata, revine la sentimente mai bune.
– Vai, soro, n-am mers în viața mea cu low cost-ul. Oare au toalete?
– Au, fată, cum să n-aibă?… Au și scaune, măsuțe, nu mergem în picioare, stai liniștită, râde cea mai în vârstă. Atât doar să nu pui mâna pe nimic în avioanele astea, sau dacă pui să ai șervețele dezinfectante la tine, redevine ea serioasă.
– Dar de mâncare, să știi, nu am de gând să mă apropii. Ce poți da de mâncare la banii ăștia? 40 de euro biletul?! Porcării, cu siguranță! strâmbă din nas cea mai tânără…
– Greu mai merge rândul ăsta! se plânge tot ea. Ești sigură că trebuie să plecăm? Nu putem lăsa pentru altădată? Luăm bilete la linie, la First și mergem ca oamenii, că nu s-o muta facultatea din loc…
– Nu putem. Anul școlar începe mâine și trebuie să fim și noi la festivitate.
-Dar e cu festivitate ca la noi?
-Așa cred. N-am întrebat-o pe Leni pentru că vreau să-i facem o surpriză…
– Ei, vedem noi… Iac-am ajuns la rând!
Bagaje de manaPun bagajele în locul special amenajat. Ușor cam burtoasă valiza…
– Aveți bilete Priority? întreabă angajata aeroportului… Dati-mi vă rog, biletele, spune ea văzând că doamnele nu par să aibă habar ce a întrebat.
Femeile îi întind hârtiile.
– Din păcate nu aveți bilete prioritare astfel încât trebuie să achitați o taxă suplimentară. Bagajul nu se încadrează în ceea ce prevede biletul dumneavoastră. Femeile se fac albastre. Nu comentează nimic. Scot banii din buzunar, plătesc taxele necesare, își iau bagajele și pleacă tăcute.
Îmi vine și mie rândul, fac check in-ul si plec spre îmbarcare.
Mai este timp, așa că îmi iau o cafea și îmi continui cartea.
În spatele meu aud vorbe.
– Cum de nu au încăput bagajele alea? Ca doar săptămâna trecută am zburat la Tel Aviv tot cu gențile astea la bagaj de mână!?
– Am zis eu că low costu’ ăsta-i dubios. Până și bagajele tre să fie mai mici! Să-i dai măcar 200 de euro în plus lui Jean… să nu mai trecem prin așa umilințe. Auzi să avem bagaj mai mult decât am plătit!
– Hai să mergem! Dă-le încolo de ieftineli! Oricum ar fi, nu trebuie să ne scoatem ochelarii. Mai bine ridicole câteva ceasuri decât să ne recunoască cineva pe aici.
….
Călătoriile, fie ele cu avionul sau alte mijloace de circulație, nu mai sunt ce au fost. Informațiile sunt la îndemâna tuturor. Sunt întreprinzători care au observat lucruri asemănătoare celor vazute de mine astăzi. Probabil că așa a apărut, de exemplu, Travelkit… Păi nu e grozav să ai un specialist în bagaje de avion și accesorii de călătorie la îndemână? Un Jean fără pretenții….Te ajută să nu pierzi timpul, principala noastră resursă neregenerabilă sau banii… sau demnitatea în conflicte legate de faptul că rotițele unor trolere ieftine pe care ai pus mâna de curând, nu se încadrează în cei 40, 55, 20 și așa mai departe, cm gratuiți menționați pe biletul de avion. Cu atât mai importantă a devenit treaba asta, cu cât zborurile low cost au devenit mai numeroase. Fiecare companie activă în domeniu are din păcate, specificațiile proprii și asta ar fi marele dezavantaj al unor astfel de zboruri. Dacă te încadrezi, ești fericit, nu, găurile în buget sunt consistente, asta dacă nu iți demontezi vreo roată la troler sau îi decupezi vreun buzunar mai puțin util. De exemplu, niște bagaje de mana Wizz Air pot avea maxim 40x30x20 cm dacă ai bilet obișnuit, doar cu bagaj de mână, sau 55x40x20 cm dacă ai bilet prioritar … bagaje de mana Ryanair, înseamnă 40x20x25 cm, pentru un bilet obișnuit și așa mai departe. Asta e încă partea ușoară, cel puțin pentru un pasionat al cifrelor, cum sunt și eu. Partea grea vine la măsurat! Ați încercat vreodată să măsurați acasă un troler cu suficiente accesorii și denivelări fashion? Merge uns, nu? N-ar fi mai ușor să iei unul certificat pentru zborul la care ai bilet?…Ar fi!Dimensiuni bagaj de mana
Cât despre zborurile low cost? … Eu le consider cea mai mare găselnița a societății actuale, în ciuda acestor „probleme” legate de bagajele de mână. Ele sprijină mobilitatea oamenilor obișnuiți, așa ca mine. M-am uitat zilele trecute la niște imagini cu primul zbor cu dirijabilul LZ 129 Hindenburg. Cine erau persoanele din interior? Somitățile financiare ale vremurilor… E drept că nu le-a mers prea bine, dar, dacă nu s-ar fi inventat companiile de zbor low cost, noi, ăștia cu posibilități modeste am fi ajuns la 10.000 de metri deasupra pământului (și aici nu mă gândesc la dirijabile) doar virtual, pe facebook, insta… Un atât de uzual acum, city-break ar ajunge la dimeniuni financiare destabilizatoare pentru buzunarul meu de om obișnuit. Și eu iubesc să călatoresc… De ce? Păi, simplu:
… Pentru ca în București am dat de cele două doamne pe care viața le-a învățat din păcate, că ele nu valorează mai mult decât sumele pe care le cheltuie.
… Pentru că în Paris am întâlnit-o Lucille, în Place Pigalle și ea mi-a arătat locul în care am mâncat cele mai bune clatite din viața mea, apoi mi-a făcut un portret în cărbune pe un plic.
… Pentru că în Bruxelles am întâlnit-o pe Mama Mare, cu cei șase copii ai ei, o țigancă româncă ce a învățat franceza cursiv, citește poezii și este renumită între bruxellezi pentru ghicitul ei în cafea.
… Pentru că în Copacabana am întâlnit-o pe Aalia, o araboaică care a învățat 10 limbi străine dar continuă să vândă la un butic mărginaș pentru că …îi place.
… Pentru ca în TelAviv l-am întâlnit pe Ethan, un puști rămas fără o mână în urma unei explozii, încercând să-și construiască, după școală, în camera de bagaje a unui hotel, o proteză robotizată, cu piese adunate de la colegii lui de clasă.
… Pentru că în Istambul l-am întâlnit pe Ilco, un turc de origine slavă care vinde apă și spune cele mai haioase povești din lume.
… Pentru că la Cluj l-am întâlnit pe Matei, care cerșește în gară și plânge atât de impresionant încât nimeni nu trece fără să-i dea ceva.

Mai vreți? Mai sunt motive… câte locuri vizitate, atâtea motive…

Din cauza asta îmi place să călătoresc. Lumea este mare și în fiecare colț al ei întâlnesc oameni speciali … și are la colțuri sfera asta imperfectă pe care locuim!!

Articol scris pentru proba 3 Super Blog 2019

De la un secol la altul

Televizorul zumzăie pe fundal și eu savurez o cafea și vestea cea mare. Mă uit la telefonul de lângă mine și nu îmi vine să cred că m-au ales. Da, palmaresul m-a ajutat, dar în creierul meu a existat mereu o chingă ce mă trăgea înapoi: sunt fată și fetele nu sunt piloți de curse… Citatul îi aparține maică-mii, o femeie de altfel destul de progresistă care și-ar fi dorit însă un medic în familie, nu o șoferiță, astfel încât a făcut tot ce i-a stat în putere să mă descurajeze. Dar cum leșinam la cea mai mică picătură de sânge s-a mulțumit să mă vadă șofând, că la altceva oricum nu mă pricepeam… Premiile au mai îmbunat-o dar de bombănit, tot bombăne de fiecare dată când ne vedem.
…. în accident a mai fost implicată și o tânără de 23 de ani, pilot de raliuri… ajunge la urechile mele mustind de serotonină.
– Maia? mi se taie răsuflarea.
Exact în momentul respectiv, telefonul începe să zbârnâie.
– Alo? Andrei sunt, se aude de la celălalt capăt al firului (metaforic vorbind). Maia e bine, vin de la spital, dar are fractura de bazin. Nici o șansă să se mai urce în mașină prea curând…
– Îmi pare rău, îngaim eu… Bine că-i bine, îmi revin. Unde-i internată? Trec și eu să o văd… Știi? Am fost selectate să participăm cu noul Honda Civic Type R la circuitul de la Nurburgring. Ar fi trebuit să fim acolo săptămâna viitoare să începem antrenamentul.
În telefon nu se mai aude nimic.

– M-ai auzit?repet eu.
– Da, te-am auzit. Dar te rog, nu-i spune Maiei deocamdată. Psihic nu e într-o stare prea bună….
– Bine, fac tot posibilul, dar am nevoie de un copilot… Nu ești amator?
– Nu, în nici un caz. Rămân cu ea s-o văd pusă pe picioare… Hai, ne vedem la spital, la Floreasca.

– N-am găsit copilot, mamă. Maia este bine, dar nefuncțională, mă plâng eu cui mai rămăsese pe lista mea.
Pauză…
– Am o idee, se aude într-un final. Hai, vino acasă și discutăm.
Da, mama mea are idei mereu. Nu toate sunt pe gustul meu, dar, altă variantă nu am în momentul ăsta.
Mă duc la Honda România să semnez contractul și să iau Civic-ul, apoi conduc spre casă.
Mașina-i genială. Îmi vine în minte o imagine dintr-un serial SF, o entitate artificială încearcă să cucerească lumea și intră în corpul augmentat al unei fătuci, conferindu-i niște abilități șmechere. Exact așa mă simt și eu. Mașina asta, odata pusă mâna pe volan, parcă se cuplează la șofer, o atingi și toarnă adrenalină în tine… 320 CP.. Ia să văd ce poate! Profit de faptul ca nu-i nici țipenie pe drum și pun o frână adevărată. Aveam centura pentru că altfel mă cojeau de pe parbriz. Frânele alea cu răcire funcționează impecabil. Mă rog, mă așteptam la asta! Totu-i bine și frumos, dar lipsa copilotului îmi stă pe creier și abia aștept să văd ce idee a avut maică-mea. Ajung în curte, parchez și intru în casă… În bucătărie, mama și un bătrânel puțin chel și foarte zâmbăreț.
– Iaca-ți copilotul! râde mama văzând fața mea extrem de confuză.
Tac, nevrând să fiu considerată prost crescută, dar ce e-n capul meu sau pe limba mea…! Doamne!
Moșu’ izbucnește în râs:
– Măi copchilă, eu ar trebui să fiu șocat că ești muiere!Da uite că nu-s! Am hotărât să-ți acord o șansă, că nici o femeie n-a pus mâna pe volanul mașinii mele până acum, râde el c-o tonă de subînțelesuri. Hai, pune-mă la curent. Unde mergem, cu ce … și aș mai departe.
Mama, văzându-mă tot înțepenită, mă ia deoparte și îmi spune:
-E Lenți Moldovanu, nu-l știi? Pilot de raliuri… a fost și în cartea recordurilor… Ți-e puțin rudă. A fost de acord să-ți fie copilot.
– Dar mașina-i ultra performantă!Tehnic, e de secolul 25, cred și tu îmi spui să merg cu un moș de aproape 100 de ani?șoptesc eu indignată.
– Fata mea, omul ăsta și-a construit singur o mașină de curse, e adevărat, în secolul trecut, dar crede-mă nu îi va lua mult să se pună la punct cu tot ce are mașina ta de oferit.
Ușa se trânti și moșul ieși din cameră. Cu inima strânsă să nu-l fi jignit, ies după el. Era băgat sub mașină, cu o lanternă în mână.
– Măăăi, totu-i casetat! Ce vremuri!… Deschide capota, te rog, ieși el de sub mașină.
Deschid capota și el începu a meșteri ceva pe acolo. Eu nu pot să zic că mă pricep prea bine. Maia era specialistul.
– Poți porni?
Pornesc mașina și el mormăie satisfăcut:
– Toarce ca o mâță … faină sculă, modelul ăsta de Honda! Hai, pune-mă la curent cu ce poate.
– Un motor de doi litri, patru cilindri VTEC TURBO, care dezvoltă 320 cai…transmisie
manuală în șase trepte ultra precisă, din câte am văzut eu. Propulsia finală este asistată de un diferenţial cu alunecare limitată de tip elicoidal, continui eu să-i recit din cartea tehnică.
Moșul mă ascultă cu interes ridicând din când în când sprânceana dreaptă.
…..caroserie rigidă, sistem de suspensie inovator, amortizoare adaptive, diferenţialul cu alunecare limitată, care maximizează controlul şi stabilitatea…
– Bine, fătucă, toate ca toate, dar putem intra?
– Da, sigur… spun eu cu îndoială în glas. El e plin de pământ, murdar de ulei pe mâini și mașina mea e atât de … nouă!
Moșu mustăcește și îl văd că intră în casă. Când iese, este curat pe mâini și are un fel de pled din lână de un alb impecabil. Îl așează pe scaunul din dreapta și se așează ca la el în mașină. Îmi face semn să mă așez și eu. Mă simt ușor jenată de toate dubiile mele.
– Ce, credeai că mă sui așa mazac în bijuteria asta? râde el.
– A, nu zic eu neconvingător. Materialele astea sunt foarte ușor de curățat, oricum.
– Da, sunt convins, dar eu așa am procedat întotdeauna cu mașinile mele. Dacă o respecți, mașina te respectă și ea pe tine și nu te lasă la greu, astfel încât eu întotdeauna le-am îngrijit pe tovarășele mele de drum, când a trebuit și cum a trebuit… Hai, să pornim. Facem o tură până … la Vaduri, să zicem…
– Și mai vorbim pe drum, adaugă el nerăbdător.
Plecăm. Motorul zumzăie frumos. Moșul îmi indică un traseu pe care nu-l știam, dar el a zis că-i foarte puțin circulat așa că avem șansa să vedem ce poate Honda noastră.
Dau să pun niște muzică, că de, sistem multimedia Honda Connect cu ecran touchscreen de 7″ … te cam îmbie la așa ceva.
– Oprește-l, te rog, vreau să aud zgomotele mașinii. Știu că pentru voi, tinerii, ambientul muzical e foarte important, dar eu vreau să cunosc mașina întâi. Vreau să aud și cel mai mic zgomot, când accelerezi, când frânezi, când schimbi vitezele și așa mai departe. E esențial, fata-pilot-de-curse. După, putem vorbi și când terminăm și ce avem de vorbit, punem muzică…

Am mers în liniște, când mai repede, când mai încet, am frânat, am accelerat… până când copilotul meu s-a declarat satisfăcut. De-acum puteam vorbi!
– Hai să stabilim câte ceva. Eu sunt Moș Lenți, m-am angajat să-ți fiu copilot, așa că trebuie să știi câte ceva despre mine. Eu am avantajul că te cunosc prin intermediul maică-tii, din moment ce îmi reproșează de ani de zile că dinspre familia mea ți se trage microbul. Conduc de mult mai mulți ani decât ai tu, pe diverse tipuri de mașini, mi-am proiectat o mașină de curse, am reparat zeci de mașini, dacă nu mai multe… Și totuși, toate astea nu mă fac specialist absolut. Tehnica avansează mai repede decât aș gândi eu, dar baza mea este suficient de solidă încât să-ți fiu de folos în circuit… Și chiar dacă am o vârstă, mi-am păstrat mintea sprintenă, așa că înțeleg perfect toate îndoielile tale… Așadar, dacă ești și tu convinsă că vom conlucra bine, pornim la drum, dacă nu, nu.
– Da, cred că vom lucra bine, mă bâlbâi eu luată prin surprindere. Dar ar trebui să plecăm mâine…
– Nici o problemă, mâine la ce oră spui sunt gata de plecare. Eu, ca moșii, nu dorm prea mult!

Zis și făcut. A doua zi, la cinci, ieșeam din oraș cu GPS-ul setat pe Nürburg. Hărțile Garmin instalate par a fi fără eroare, cel puțin pe drumurile dubioase din România. N-am pus muzică. Moșu e o adevărată enciclopedie în materie de mașini și nu numai…
– Apropo, știi cum am condus eu prima oară? m-a întrebat el zâmbind. Locuiam într-un sat pe lângă Gherla, Dragomireasca. Era prin 1956 când începuseră ăștia colectivizarea și la noi fusese trimis un baiat de vreo 19 ani să convingă lumea să semneze cedarea pamântului la colectivă. Era băiat fraged, lumea nu-l prea băga în seamă. Avea însă o mașinuță cum nu mai văzuse nimeni în sat, o Volga. Eu eram fascinat de mașină. Cum aveam un moment liber cum eram la ea. Mă băgam dedesubt, desfăceam șuruburi, scoteam piese, le puneam la loc. Încercam să memorez cum erau puse, până într-o zi când probabil că am pus ceva greșit. Nu și-a dat nimeni seama pentru că mașina mai mult stătea. Evident, nici eu nu știam lucrul ăsta. Tot ce mai voiam să fac eu, în afară de a afla cum funcționează mașinăria-dracului, cum o botezaseră muierile din sat, și din cauza proprietarului, mă gândesc, ei bine, tot ce îmi doream era să o conduc. Așa că, într-o dupamiază l-am îmbătat pe proprietar și am plecat împreună, cu mașina, să verificăm lanul de porumb al lui moș Nae, care nu voia sub nici formă să-și cedeze pământul la cooperativă. A mers cam cu hopuri băitanul beat, dar am ajuns cam pe unde trebuia. Cum am oprit mașina, cum a pus capul pe volan și a adormit. L-am dat ușurel jos din mașină și l-am rezemat de un copac de pe marginea drumului. Eu m-am suit în mașină și am pornit. Mamă, ce satisfacție pe mine! Procedam exact cum îl văzusem pe el că făcuse, atât doar că, la un moment dat ajunsesem să merg prea repede. Cum mă îndreptam vijelios spre mijlocul tarlalei cu porumb și în urma mea rămânea cale bătută, mă gândii că am cam exagerat. Am întors volanul să iau curba și să mă reîntorc la proprietar. Deodată, volanul se blochează și mașina continuă să se învârtă… și se-nvârte, și se-nvârte, culcând la pământ strujenii de porumb. Pământul era uscat, așa că nu făceam chiar șanț. Am intrat în panică, evident. Am încercat să pun frână. Nu funcționa. Stăteam și mă învârteam în cerc încercând să găsesc o soluție. Să continui să mă învârt că doar s-o termina combustibilul? Să sar din mașină?… Deodată îmi vine ideea să tai alimentarea la motor. Mă bag sub volan și caut fire de contact. Smulg tot ce mă duce capul și într-un final, mașina se oprește… Consecințele? Am muncit la mașina aia toată noaptea până am reușit să leg la loc toate firele și să-mi dau seama de ce se blocase volanul sau de ce nu mergeau frânele. Am putut s-o mut din loc, că de reparat ca lumea nu mi-a ieșit. Proprietarului mașinii nu i-am povestit nimic. El s-a trezit la volan într-o mașină semifuncțională și a plecat repede spre casă sperând ca la Partid să nu ajungă vreun zvon cu privire la comportamentul lui din ziua precedenta. În schimb, proprietarul porumbului, văzând cercul trasat în lanul lui, l-a crezut un avertisment la opoziția lui de a ceda pământul și s-a grăbit să semneze actele. După el au urmat imediat și ceilalți, astfel încât se poate spune că am jucat un rol oarecare în colectivizare…

Cu astfel de povești, drumul a fost foarte scurt. Pregătirea pentru parcurgerea circuitului de la Nurburgring a decurs impecabil, Moșul prinzându-se la fel de repede ca în tinerețe de funcționarea mașinii. Evident, a condus și el. Nu se putea altfel! Dar recordul de viteză îmi aparține! Volanul era în mâinile mele, mașina vibra la comenzile mele! Și am fost foarte mândră de mașină, de mine și de copilotul meu!
Când am ajuns acasă nu îmi venea să mă mai despart de mașină. După ce am parcat-o la reprezentanță, mi-a venit să plâng, lăsasem o bucată din mine… ADN sportiv!
Nu vedeam în fața ochilor decât anunțul Honda Civic de vânzare….

Articol scris pentru SuperBlog 2019, proba 2.

Moda, banii și măgarul

Mă uit cu un oarecare amuzament, dobândit în ani de antrenament, la don’șoara care se pregătește de plecare în oraș. Mare întreprindere…! Valul de haine care se prăvălește de pe raftul de sus al dulapului acoperă podeaua cât ai clipi.
– Nu mai am nici un pantalon! Uita-te și tu!… Unde sunt ăia burgundy, noi?
– La spălat…
– Da’ ce caută acolo? Eu nu i-am pus!
– Aveau nevoie.
– Păi și eu cu ce mă îmbrac? …. nu mai am nimic!
– Pantalonii aia? arat eu spre un posibil crac de pantalon ițindu-se din grămada de rufe.
– Hai ma lași? coboară vocea exemplarului de hommo fashionabilis din fata mea. Sunt indigo, ce naiba! Nu se mai poarta de o suta de ani! N-ai decat sa-i iei tu, daca vrei, mi-i arunca cu generozitate in brațe.
– Atunci tu ia-i pe ăia care se mai poartă din coșul de rufe murdare, rânjesc eu în sinea mea.
Nu mă pot abține și în minte mi se formează o imagine apocaliptică cu teancuri, teancuri de bani aruncați de sus, din dulap și alunecând ușor sub pat. Îmi simt urechile cum se lungesc ușor și părăsesc scena punându-mă la adăpost de orice alt reproș, convinsă fiind că va avea succes, ca de obicei de altfel, în crearea oufit-ului perfect…

Ooooof, moda, asta! De ce oare am pierdut eu respectul pentru acest concept? Asta să însemne bătrânețe? Și în plus, de ce am oare tendința asta masochistă de a asocia moda cu teancurile de bani? E ușor în neregulă, nu? … Faptul că nu acord importanță unui lucru vital pentru copilul meu, dar și modul de a vedea totul prin prisma banilor, în ciuda faptului că nu îmi lipsesc. Nici nu îmi prisosesc, e adevărat, dar mă descurc.
Dacă stau să mă gândesc bine, în vremurile noastre, măcar din punctul de vedere al modei, ne putem considera chiar norocoși. Da, știu, sunt muuuulte chestii în domeniu: tendințe, spectacole, comentarii, site-uri, bloguri, vloguri, institute de cercetare, case de modă, formatori de opinie…. astfel încât să cauți să fii în trend poate fi copleșitor. Punând însă alături de capetele alungite intenționat ale mayașilor, picioarele deformate ale chinezoaicelor, corsajele elisabethane imposibile sau gâturile împodobite cu până la 26(!) de inele ale femeilor Padaung, blugii noștri ultra-rupți, cei lăsați pe vine, pantaloni prea scurți, strâmți sau colorați par o joacă de copii. Dar joacă sau nu, hainele, tocmai din cauza faptului că ne sunt atât de ușor accesibile, ne cam dezvăluie personalitatea, influențând într-o oarecare măsură, modul în care suntem percepuți de ceilalți participanți la viața socială. Prin urmare, suntem obligați să ne alegem cu înțelepciune sursele de informare în domeniu. Moda zilelor noastre este o chestie foarte volatilă. Undeva pe la începutul anului, doi You Tuberi au decis să surprindă modul uneori aberant de stabilire a tendințele. Totul a fost pus în scenă la London Fashion Week, undeva prin februarie. Gândindu-se la dorința de a șoca ce domină spectacolul de modă, uneori în detrimentul utilului sau frumosului, cei doi, împreună cu un al treilea reprezentant al mediului virtual, Max, au pus la cale o farsă. Maximillian Bucharest a fost personajul creat de ei, un așa-zis supermodel îmbrăcat în haine caraghioase: pantaloni foarte largi, legați în talie, bluze cu inscripții create din bandă adezivă pentru ambalat colete, ochelari cu accesorii supradimensionate și așa mai departe. În ciuda aspectului său grotesc, tânărul a stârnit senzație printre jurnaliștii și fotografii prezenți, toți înghesuindu-se să obțină măcar un cadru cu ceea ce părea a fi ‘ultimul răcnet’ în modă. Povestea a devenit virală, sporind și ea, în mintea mea, confuzia legată de domeniul acesta…

Bat eu câmpii, dar chiar este nevoie să mă reconectez la lumea în care trăiesc, ca mamă de adolescentă, măcar! Cărțile, de data asta, n-or să mă ajute. Și totuși, de unde să iau informații corecte și concrete? Cine mă poate ghida? Poate o tânără cu un al șaptelea simț, cel al modei? De ce nu?

……

– Bine, draga mea, hai să mai căutăm câte ceva de îmbrăcat. Ce se poartă? De unde putem lua? … ma întorc eu la adolescenta mea agitată.

– Ei, tot e un progres că nu ai strecurat întrebarea cu banii printre celelalte… Hai să-ți arăt o reclamă. E din 2017, dar e bine făcută, i se îndulcește ei tonul, indicație clară a faptului că am atins subiecte de maxim interes, moda și reclamele.

Îmi întinde telefonul… Reclama se derulează stârnindu-mi zâmbetul. ” Moda testată în orice ocazie”…. sună bine, arată bine…

– Îmi place fata care evadează pe o sfoară din blugi… ma duce cu gândul la mormanul de haine aruncate pe jos, la tine, râd eu … Cred că și dacă am sta la etajul zece, tot ai putea coborî în stradă împletindu-ți o funie din bluzele și pantalonii tăi! … Bine, bine…. am vazut reclama.. și?

– Păi nu ai vrut răspunsuri? … answer sau mai corect, Answear.ro… site…  aplicație…  haine de firmă…

– Da, ok, spun eu prudent. Si sunt …. accesibile? incerc eu marea cu degetul…. Și dacă nu-ți vin? Sau nu-ți plac? Sau dacă nu corespund culorile? prind curaj.

– Lasă, nu-i nici o problemă. Eu m-am înscris deja în Clubul Answear. Mi-am mai luat ceva de la ei de ziua mea….. M-am abonat la newsletter și-am primit un voucher de 50 de lei, plus ce bani am mai avut … Plus c-am mai recomandat niște colege care au cumpărat deja … am primit 50 de lei de fiecare! Iar produsele, chiar dacă sunt mărci cunoscute, sunt accesibile.

Se ridică și scotocește pe raft scoțând o cămașă albă.

– Uite! Cămașa mea Mango … o nebunie! M-am îndrăgostit de brandul ăsta!

Și dacă tot sunt membru în Answear Club am returul gratuit și un morman de beneficii, gen puncte, reduceri, alea-alea.

-Bine, am înțeles. Dar facem o convenție: două bluze, o pereche de blugi și niște botine de damă… Nimic în plus, bine? … Și poate nu iți iei blugii din ăia skinny pe care eu nu-i pot suporta? mai adaug eu timid.

-Hai că exagerezi! Blugii skinny sunt obligatorii în orice ținută!

– Ochiul meu nu se poate obișnui cu ei, ți-am mai spus. Eu nu cred că stau bine decât pe oasele îmbracate în piele și atât. Chiar și cinci milimetri de slăninuță dacă există pe oasele alea, blugii arată ca rulade de purcel puse la copt.

– Da, da, siiiigur… Lasă blugii skinny că n-ai să mă convingi să renunț la ei! Uite, o mica lecție de stil, dacă tot ești în toane bune: toamna asta, eu m-am hotărât să merg pe trendul cosy, bejuri, marouri, pufoșenii, lână și chestii călduroase. De exemplu, o jacheta, întâmplător tot Mango, un ursuleț bej care te însoțește la școală. Ce poate fi mai relaxant? Să moțăi la ora de latină cu nasu-ntr-o mâneca fluffy …

Și dacă tot le-au combinat genial în poză, rochia Nairobi va stârni cu siguranță invidia profei de geogra. E sexi, fără să fie provocatoare… culorile sunt cele ale sezonului ăsta, e tricot, deci se încadrează în trendul pe care l-am ales eu… Și merge de minune cu jacheta… Adăugat!

Ce mi-ar mai trebui?…. Un pulover… ceva extra-larg, culoarea sezonului, un corai mai blânduț să nu sar în ochii nimănui, dacă știi ce vreau să zic… Uite! Mariona, puloverul pefect, Mango, of course! În coș, gata!

 

Cizme si botine Botine  - Answear - Botine HeritageDoamne! Era să uit blugii și nu se face să uiți tocmai blugii… Mulați, sic, denim spălăcit, poate cu niște tăieturi scandaloase, cum îi șade bine unui încă-foarte-puțin-timp-elev. Uite am găsit și din ăștia. Ce zici să aleg? Un G Star Raw cu niște rosături discrete, sau un Water Blue de la Wrangler? … Stii ceva? Îi pun pe amandoi. Oi vedea eu care ramane, adaugă domnișoara cu o sclipire dubioasă în priviri.

– Păi s-au cam adunat, încep eu să socotesc. Două perechi de blugi, o jachetă, o rochie, un pulover… parcă ziceai ceva și de niște botine…

– Stai liniștită. Le comand, le probez și văd eu ce opresc din ele, returu-i gratuit pentru comenzi peste 200 de lei …

– Da, siiiiigur, parcă nu te-aș cunoaște! ….

– Moooom! N-ai văzut jacheta mea pufoasă?

– E la spălat.

-Serios? Nu mai am altceva de pus deasupra! ….

– Ia-o din coșul de rufe, zâmbesc eu recunoscând scenariul.

– Știi, m-am mai gândit zilele astea și aș vrea să- mi mai schimb stilul. Aș merge pe Urban tribe, poncho-uri, rochii cu flori… Știi moda e chestie și de stare de spirit, nu doar de urmărire a unor tendințe. Începutul anului școlar a fost pentru mine, o perioadă ceva mai albastră în care simțeam nevoia permanent de lucruri calde, comfortabile, pufoase, asemeni unor îmbrățișări. Ei bine, cred că am depășit starea asta. Eu & gașca ne-am regăsit locurile și obiceiurile din anii trecuți care ne făceau să ne simțim bine împreună… Urban tribe, nu?

– Coșul cu rufe, iubita!… Îmbrățișări în continuare… La Answear.ro e rândul meu și al lui tati! C-am văzut niște paltoane de barbați…., o nebunie, clasice, nici prea lungi, nici prea scurte, bej, negre, gri! …

large_img_1915766.jpg

Iar eu m-am îndăgostit de o geanta de damă, Desigual. Știi ca mie imi plac mandalele și să găsesc așa ceva pe o geanta, n-aș putea rata, sub nici o formă, draga mea viitoare Urban Triber! răspund eu pipăindu-mi urechile care par să-și fi recapătat dimensiunea umană.

Articol scris pentru Super Blog 2019. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare!