Atingerea lui Kolok (I)

Maia era o fetita micuta, firava, parca vesnic mucoasa ce locuia impreuna cu bunica ei intr-o casa de la marginea satului. Toata lumea le  cunostea si le indragea pentru ca, in ciuda faptului ca le lipseau tare multe, cele doua erau mereu vesele si puse pe sotii. Nu exista om in satul acela care, trecand pe langa casa prapadita de la poalele padurii sa nu se opreasca sa schimbe macar doua vorbe cu batrana sau cu nepoata ei. Anii treceau si Maia crestea si se facea din ce in ce mai frumoasa, in timp ce bunica parca devenea din ce in ce mai mica si mai fara putere… Dar tot vesele ramaneau, capabile sa se bucure din tot sufletul si de primul fir de iarba, de ploaia de vara, de fulgi, de flori, de frunze, de copaci…
Intr-o zi, batrana, ca toate bunicile, fie ele din povesti sau nu, a simtit ca nu mai are multe zile de petrecut alaturi de nepoata ei draga si a chemat-o sa-i spuna ceva:
– Draga mea, viata mea a fost foarte frumoasa, mai ales de cand esti si tu langa mine, dar nu a mai ramas prea mult din ea. Tu sa nu te intristezi, asa e rostul lumii! Eu ma voi duce sa ma intalnesc cu ai mei, iar tu … tu trebuie sa ma asculti cu mare atentie, pentru ca ai o sarcina foarte importanta. Cand eu nu voi mai fi, tu trebuie sa iei bastonul meu de dupa usa si sa mergi in padure pana la piatra pravalita. Ajunsa acolo, iti faci un culcus sub bradul cel mare si astepti rasaritul soarelui… Sa-ti iei salul gros pentru ca noaptea este foarte frig! La primele raze ale soarelui, iei bastonul si bati de trei ori in stanca. Mai departe nu-ti pot spune ce se va intampla… Totul va depinde de tine. Eu iti doresc sa-ti pastrezi veselia si pofta de viata cat ai fi si tu pe lumea asta!…
La scurt timp dupa aceasta discutie, bunica a plecat la „intalnirea cu ai ei”, iar Maia, mai trista decat a fost ea toata viata, a apucat pe drumul indicat de batrana. A ajuns la piatra pravalita, a innoptat sub bradul cel mare si, a doua zi dimineata, la primele raze ale soarelui, a batut de trei ori cu bastonul bunicii in piatra. Ca prin minune, piatra s-a dat la o parte si o carare ingusta a aparut la picioarele ei. Si-a luat inima-n dinti si a pornit-o in necunoscut, purtand in suflet vorbele bunicii.  A mers mult intr-un intuneric greu si gros de puteai sa-l tai cu cutitul. Ea punea picioarele unul in fata celuilalt si inainta incet, dar sigur. La un moment dat, drumul s-a infundat si a dat de ceva ce parea o poarta imensa din lemn. A pipait-o incercand sa-si dea seama cum s-ar putea deschide si intr-un final, a gasit o crestatura ce parea a fi un maner. A tras de el si spre surprinderea ei, usa s-a deschis usor, aproape fara nici un zgomot. Dincolo era tot intuneric, dar aerul era proaspat si umbrele prindeau contururi. Obosita, s-a asezat langa ceea ce i se parea a fi o tulpina de copac, s-a invelit in salul gros al bunicii si a atipit. Cand a deschis ochii era lumina… S-a uitat de jur imprejur si a zarit undeva in departare, cateva casute, mici, albe. N-a mai stat sa se gandeasca si s-a indreptat spre ele.  Cand aproape sa ajunga, usa primei casute s-a deschis si a iesit o creatura foarte ciudata. Nu parea a fi pamanteana. Era inalta, cu un gat lung, un cap lunguiet, lucios si complet lipsit de par. Pielea era gri-albastrui, cu un aspect sticlos, aproape transparent. Fata parea insa blanda si avea doi ochi imensi si extraordinar de frumosi.  A intins spre ea a chemare, o mana filiforma, cu degete foarte  lungi.
– Tu trebuie sa fii Maia! a spus ea cu o voce metalizata. Vino! Te asteptam!
Maia si-a inghitit intrebarile ce-i stateau pe limba si s-a indreptat spre fiinta misterioasa.
– Hai, vino sa-ti cunosti viitorii colegi! a mai spus ea si i-a deschis usa casutei.
Maia a intrat si a dat de cativa tineri cam de varsta ei, in mod clar, pamanteni, asezati in jurul unei mese pline. A respirat usurata si s-a asezat pe un scaun ce-i fusese indicat de unui din ei.
– In sfarsit, grupul este complet! Putem incepe cursurile. Mai intai as vrea sa lamurim pe toata lumea despre ce este vorba.   Ma numesc Kolok si sunt de pe planeta Ko. Noi cei de pe planeta Ko ne nastem cu o abilitate deosebita de a prelucra metalele si pietrele. Datorita acesteia, Consiliul celor 12 ne-a insarcinat sa raspandim cunostintele noastre in tot universul, primind in schimb a zecea parte din metalul si pietrele pretioase ale fiecarei planete care beneficiaza de consiliere. Suntem prezenti si pe Pamant de cateva sute de ani si am avut pana acum, opt generatii de cursanti. Voi sunteti a noua. Cursul nu va fi usor si trebuie sa va spun de la inceput faptul ca,  din cei 15 cursanti doar 4, maxim 5 termina cursul integral. Cei care renunta, se vor intoarce la vietile lor de pana acum, fara sa mai tina minte nimic din ce au vazut sau auzit aici. Nu vreau sa intru in detalii privind modul de selectie si asa mai departe… Important este ca sunteti aici si trebuie sa va apucati de treaba. Are cineva vreo obiectie?… Nimeni?… Bine, atunci pofta buna si cand terminati, va astept afara, echipati cu ce veti gasi in dulapul fiecaruia. Sa-i aratati si Maiei unde sunt lucrurile ei, mai spuse Kolok si iesi din incapere.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s