O bratara albastra

– Ionicaaaa, vino incoace! Ioniiiicaaa! se aude un glas nervos din sura casei. Iar te-ai dus la poarta, mai baiete?! … N-o mai scot eu la capat cu piciu’ asta! Degeaba i-am promis lu’ frati-miu, ca din asta nu iese om nici intr-o suta de ani! Toata ziulica sta la poarta si deseneaza! Auzi, tu! Deseneaza! In palma, pe servetele, pe frunze, pe garduri… De vorbit, nu vrea sa vobeasca, de mancat, abia mananca… cu ciocanu’ da in degete, cu sapa, peste picioare, coasa mi-e si frica sa i-o dau, buruieni smulge cu tot cu ceapa… bombane nervos barbatul din sura.
– Vino-ncoace, mai baietane! Aseaza scara sa pot cobora! mai adauga el artagos.
Baiatul agatat pe gard se uita cu ochi visatori la strada care parca il cheama sa plece cu ea, undeva departe… Tresare atunci cand il aude pe unchiul sau strigand si ochii i se tulbura brusc. Se smulge cu greutate de langa poarta, isi indeasa un petec de hartie in buzunar si se duce sa aseze scara. Se mai invarte pe langa barbat, il mai ajuta cu una-alta si cand crede ca si-a terminat treaba se duce iar la gard…
*****
Ionica era un copil „ciudat” cum ii spunea unchiul… De cand au plecat parintii lui nu a mai scos nici o vorba. Nu a vrut. Nimeni nu s-a obosit sa-i dea vreo explicatie. Au plecat, pur si simplu. Au plecat rupand o bucata din sufletul lui… Atunci cand nu se pierdea cu ochii in cele patru zari, desena. Nu l-a invatat nimeni, dar copacii, florile, oamenii prindeau viata din creioanele lui boante capatate de pe la vecini, de la vanzatoarea din sat, de la ciobanul Radu… Toti cei care ii stiau pasiunea pentru desen ii aduceau atunci cand puteau, creioane, bucati de hartie, creta. Toti, in afara de unchiul lui. El ii dispretuia pasiunea cu toata forta omului ingrozit de faptul ca baiatul pe care se angajase sa-l creasca nu semana cu nimic cunoscut si mai mult, simtea ca pe masura ce crestea se departa si mai tare de el. Copilul, constient de dispretul lui, se izola din zi in zi tot mai mult. Baiatul isi dorea cu disperare sa poata pleca undeva… departe de aici, locul in care nu s-a simtit bine  niciodata. Intr-una din zile, unchiu’ i-a pus pe foc un caiet cu desene si el si-a promis in lacrimi amare sa nu mai stea nici o secunda in plus alaturi de acest om ce i-a devenit prin nu stiu ce intamplare mama si tata.
Ar vrea sa plece sa o caute pe mama. Cu ceva timp in urma a facut un desen cu ea,  asa cum reusea sa si-o mai aminteasca, cu disperarea celui care vede cum amintirile i se scurg ca printre degete si in locul lor ramane un gol imposibil de umplut. Mic fiind, nu a stat niciodata sa analizeze trasaturile ei cum o face acum cu oamenii pe care ii deseneaza… ea era acolo, langa el si parea ca acolo va sta pentru totdeauna. Pastrase insa in minte cu o claritate aproape fotografica imaginea plecarii ei. Mana alba, cu o bratara ingusta, albastra, impletita de el, flutura pe geamul masinii rosii, topindu-se usor in zare. A fost ultima data cand a mai vazut-o si singurul lucru pe care si-l aminteste in detaliu este masina rosie care parea ca ii zambea vesela… promisiune de intoarcere care nu se mai indeplinise. El ramasese in urma sa astepte, sa caute si sa spere. Si o tot cauta in fiecare masina rosie care trecea prin fata portii care il tinea prizonier…
*****
Edit Piaf murmura cald „La vie en rose”… Era noapte si barbatul manevreaza cu mana sigura volanul imbracat in piele. Telefonul suna si el opreste masina intr-o parcare laterala.
– Da, unchiule, eu te-am sunat. Am vrut sa-ti aduc aminte ca maine e vernisajul. Vin sa te iau la 12… Noapte buna si tie!
Inchide telefonul zambind usor. Prin cate au trecut ei doi pana sa ajunga sa se inteleaga si sa se accepte unul pe celelalt! Fuga de acasa, nu o data ci de sapte ori(!)… cautarile… armistitiul…
– Mai avem, tati? se aude o voce mica si somnoroasa pe banchete din spate a masinii.
– Putin, piciule, ajungem intr-un sfert de ora. Mai inchide putin ochii pana acasa.
– Hai, draga mea, inca putin si ajungem, sopteste el catre tovarasa lui de drum, o Toyota Corolla frumoasa, rosie.
Dupa ce a aflat ca parintii lui au murit intr-un accident de masina, nu a mai putut nici macar sa se uite la o masina mica. S-a deplasat cu autobuzul, cu trenul, cu caruta, chiar cu avionul, doar intr-un autoturism refuza incapatanat sa puna piciorul. Multi au ras de el in studentie atunci cand a mers cu bicicleta de 1 mai la mare, chiar daca i-a luat cinci ore si doua perechi de pantaloni sa ajunga acolo. Cand s-a nascut Matei a inceput sa se gandeasca serios la o masina. Cumpararea acesteia era un fel de gest de maturizare, o acceptare tarzie a sortii cu bunele si mai-putin bunele ei, o datorie catre fiul lui abia nascut. Dar nu dorea sa faca rabat de la calitate. Asta era singura jertfa pe care o facea zeului fricii sub obladuirea caruia traise aproape douazeci de ani. S-a uitat pe forumuri, a testat toate masinile intalnite in cale… Una singura i-a toyota-Corolla-2013-exterior-tme-009-a-prev_tcm420-1236753ramas la suflet, Toyota Corolla… Facea ce facea si revenea in showroom sa o mai vada, sa o mai atinga… Poate i-a ramas la suflet din cauza zambetului ei larg a certitudine, poate din cauza renumelui de cea mai fiabila masina din grupa ei, poate din cauza parerilor bune pe care toti utilizatorii noii Corolla o au fata de masina lor… poate toate la un loc… Poate nici una… Poate o fi ramas acolo, in mintea lui, vreo dorinta ascunsa si inca nedeslusita care i-a dat ghes spre masina aceasta… Bineinteles ca a cumparat-o! Nu se putea altfel… Este o masina creata anume pentru el! Pentru sufletul lui putin zgariat in incercarile vietii… Acum isi privea pustiul adormit fara griji in scaunul montat in spate si satisfactia de a-i putea oferi siguranta deplina ii relaxeaza fiecare celula, fiecare fibra a corpului, netezindu-i spaimele lui de copil …
Ajuns acasa, coboara din masina purtandu-l in brate pe baietelul somnoros. O incuie si se indreapta incet spre casa. O ultima privire spre tovarasa lui de drum si din frumoasa lui roscovana pare ca o mana mica, alba, cu o bratara albastra, ii face semn a reusita…

Articol participant la Super Blog 2013 –  Proba nr. 1

Anunțuri

10 gânduri despre “O bratara albastra

      1. E adevarat. Si „Litere Stacojii” avea un articol excelent la proba asta, cel putin dupa parerea mea!

      2. Multumesc, la fel. SuperBlog devine o competitie din ce in ce mai placuta, dar si mai pretentioasa…

      3. Asa este… eu una nu o vad ca pe o competitie… pt mine este in primul rand un test pt mine si apoi un prilej de a ma imprieteni cu cati mai multi bloggeri… 🙂

      4. Si pentru mine e un test, dar si un fel de concurs de idei, de imaginatie… E interesant si stimulant

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s