Pentru ei

logo_marketonline_mic– Esti sigura ca asta-i drumul? intreaba Vlad cu indoiala in glas, pasind anevoios pe poteca ingusta.
– Da, sunt sigura. Ieri am fost pe aici in recunoastere si mi-am pus semne, ca in povestea aia stupida cu turta dulce. Uite, sforile alea rosii, vezi?… Asta-i drumul… L-am pierdut odata, asa ca a doua oara mi-am luat toate masurile de precautie.
– Si ce cautam de fapt? intreaba Alex, baiatul slabut ce se misca mai agil decat o veverita printre tufe, cioturi si crengi cazute.
– Cred ca iti vei da seama in momentul in care vom ajunge acolo… Cautam un palc de brazi argintii…, raspunde Ioana dupa o pauza.
– Ce nu inteleg eu este cum naiba ai ajuns tu acolo?… O fata… Singura…?
– Mai, piciule, eu cunosc padurea asta mai bine ca padurarul! spuse ea fara pic de modestie. Bat locurile de cand aveam trei ani. Mergeam cu taica-miu, pana sa se prapadeasca, acum merg doar cu Rau’, adauga ea aratand spre cainele latos care mergea inaintea lor.
– … Uitati-va acolo! Am ajuns!
Cei trei privesc spre locul in care doi brazi stau aplecati intr-un mod curios spre un al treilea. Daca se uita cu atentie li se pare ca aerul tremura si pare chiar sa-si schimbe usor culoarea intre cei trei copaci.
– Acolo este intrarea… Sau iesirea… spuneti-i cum doriti. V-am spus ca daca pasim acolo ajungem in vremea dacilor. Eu am mai fost si am si vorbit cu ei. Am auzit pomenindu-se numele regelui Oroles, prin urmare vom fi cam prin anii 200-300 inainte de Hristos…
– Da’ le ai cu istoria, nu gluma!
– Pai nu ti-am spus ca am mai fost acolo? Cand m-am intors m-am informat, bineinteles… Hai sa lasam vorbele ca trece timpul aiurea. Ati adus ce v-am rugat?
Baietii isi aduc bagajele si le deschid. Vlad avea in sacul lui un … robot de bucatarie Philips. Alex cara o cutie ciudata prevazuta cu un maner si doua roti pentru transport.
– Ce-i asta? intreaba Vlad si Ioana intr-un glas.
– Un generator de curent… Ca doar nu credeati ca baietii daci au prize in care sa va puneti voi robotelul, nu? Puiu’ asta inventat de Unchiul Ion al lui Bastina merge cu apa sarata, din care banuiesc ca se gaseste din abundenta pe aici si face curent electric suficient cat sa va functioneze voua jucaria. Ei, ce ziceti?… Nu trebuia sa-l iau?
– Da, mai, nu m-am gandit la curent electric! Parea o chestie asa banala: iei stecherul si-l bagi intr-o priza! Sunt o suta in orice casa… cu conditia sa fie de secolul 20 si nu de acum 2000 de ani! Bravo, Alex! Hai sa mergem!
Cei trei se prind de maini si inainteaza printre brazi. Aerul tremura pe langa ei, gros, tulbure si se trezesc intr-o poienita marginita de un palc de case mici, pictate in culori vesele, cu acoperisuri de paie in care se vedeau mici deschizaturi, probabil pentru lumina. Doi copilasi imbracati in niste camesoaie lungi si incaltati intr-un fel de talpici legate cu sfori se jucau in fata uneia dintre case. La vederea celor trei necunoscuti, pustii tipa si fug inauntru. Tipetele scot cativa barbati din case. Acestia sunt imbracati in aceleasi camesoaie lungi, peste un fel de itari. Brauri late adapostesc tot felul de unelte, care de care mai ciudate.
– Tu esti, Ioana? Ti-ai gasit familia, fata hoinara? intreaba cel mai invarsta dintre ei.
– Doar jumatate, Tara Batane. Tata-i dus pe cealalta lume, spune Ioana cu amar.
Voi ce mai faceti Tara? Tot pedepsiti?
– Da, inca facem munca de femei! Uita-te la mainile mele, sunt taiate si ciopartite de la bucatarie! Iti dai seama! In loc sa tin armele, tin cutitul de curatat legume! Femeile invata sa traga cu arcul si noi la bucatarie, adauga barbatul cu naduf. Regele Oroles nu a vrut sa ridice pedeapsa aia umilitoare. E inca foarte suparat ca ne-au invins bastarnii…
– De asta am venit, Tara. Eu si prietenii mei v-am adus un ajutor de nadejde la bucatarie. Mama mea zice ca de aparatul asta are nevoie absolut orice gospodina. Hai sa-l montam si sa va invat sa- l folositi.
Fata intra in prima casa, cea mai mare din sir si desface cutia pe podea. Baietii o ajuta iar batranii intrati dupa ei, dau din cap si mormaie lucruri foarte putin inteligibile dar nu prea linistitoare. Monteaza intai generatorul, ii toarna apa in recipient si adauga o mana buna de sare. Dupa cateva minute se aprinde un beculet mic. Batranii se lipesc ingroziti de perete.
– Stati linistiti, nu sunt chestii magice. E un aparat care functioneaza cam ca moara voastra de apa. Ceva, un fel de energie il pune in miscare si el face diverse chestii… Dar hai sa exemplificam. Uite un cartof. Il bagam aici si el se marunteste asa… Va place? … Altceva…
Ioana ramane pe ganduri… Nu stie cum sa faca sa-i convinga pe oamenii de langa ea ca aparatul nu e o masinarie infernala ci una menita a le veni in ajutor. Cum statea ea asa simte o mana mica pe umar.
-Eu vreau sa invat! Pare usor, spune un baietel cu un cap mai mic decat ea. Hai, arata-mi!…
Rasufland usurata, Ioana ii explica pas cu pas cum se foloseste robotul de bucatarie, intrebandu-se ce ar gandi cei nascuti in acelasi secol cu ea daca ar vedea-o explicand functionarea unui aparat de mileniu trei, unor oameni nascuti inainte de mileniul 1! Doamne, ce nebunie! isi spune ea, realizand pentru prima data, dimensiunea faptelor ei. Oricum, lucrul e consumat… Explicatiile au fost pur si simplu epuizante, cu toate ca robotul de bucatarie i-a fost de mare ajutor prin usurinta in functionare. O masa copioasa preparata de baietasul dac extrem de indemanatic, cu ajutorul masinariei, a fost incheierea perfecta a unei zile cel putin, ciudate. Chiar daca lumina era pe duca, Ioana si prietenii ei au plecat multumiti spre casa. Ii ajutasera pe barbatii daci oropsiti sa-si treaca mai usor „condamnarea” mai mult sau mai putin meritata…. In cateva ore au ajuns acasa. Era deja intuneric si toti intrasera in panica vazand ca nimeni nu stia nimic de ei. Se formasera echipe de cautare cu lanterne si caini. Atunci cand au intrat in casa, vazandu-i teferi, parintii si bunicii au pus mana pe parii din gard, mai-mai sa-i snopeasca in bataie. Au avut noroc cu Raul care s-a asezat in fata lor sa-i apere.
– Unde-ati fost, golanilor? Nenorocitilor!… Stiti cat ne-ati speriat?… Sa pieriti din ochii nostri, au adaugat bunicii lui Vlad, vazand ca toti tac malc. Ii incuiem in sopron si maine ii chestionam….
Lumea se imprastie care-ncotro si in curte se face liniste. Cei trei fugari intra in sopron si usa se inchide in urma lor.
– Stii ce nu inteleg eu? intreaba bunica. Unde-i ma’ robotul de bucatarie? Ce-ati putut face cu el?
– L-am dat dacilor, spune incet Alex.
– Da, sigur. Asta-i vreo expresie de-a voastra pentru l-am vandut!? Sau poate pentru l-am facut praf!?… Dar lasa ca vorbim maine… Si ii sunam si pe parintii vostri. Poate mai gasesc ei vreo promotie de electrocasnice sa-mi inlocuiasca robotul de bucatarie, pentru ca am eu asa o presimtire ca n-am sa-l mai vad pe-al meu. Si fara robot eu, una nu stau! adauga bunica suparata. Orice poate sa-mi lipseasca, dar nu si robotul!
– Da, lasa ca apeleaza ei din nou la magazinul MarketOnline.ro, mai spune Vlad cu o voce mica, spasita.
– Las’ ca stiu ei! … mai spune bunica si se lasa linistea…
… A doua zi….

Articol scris pentru SuperBlog 2015, proba 23.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s