Vacanță cu tanti Mița

– Uraaa, mergem la mare!
– Uraaa…. Mergem la mare! … La greci?!
– Nuuu! Ce greci?! Tot la străinătățuri vă stă mintea… Păi sălărelu’ asta mic-mititel îl făcurăm în astă tărișoară frumoasă și după gândul meu, tot aici ar trebui să-l cheltuim. Dacă toți ar pleca la greci, ce s-ar mai alege de frumosul nostru litoral?… Prin urmare, mergem la noi, la Mamaia! Și apoi, patriotismul ca patriotismul, dar nu-i mai bine pe nisip moale și fin decât între chetroaie, cum zice tanti?!  La bagaje, gașcă, nu stați! Maine dimineață la patru plecăm!
– Păi și cu Mița, ce facem? O lăsăm acasă la noi? Singura? Că nu s-a mai dat dusă de la Craciun….
– O luăm cu noi, dragă! Am găsit o locație grozavă, un hotel în Mamaia, nu scump astfel încât … Facem si noi o pomană pentru că cine știe când și dacă a mai avea ea ocazia să vadă litoralul, nu?
– Bine, dacă pui așa problema….
Astfel a început concediul nostru la Mamaia, cu tanti Mița, cu o urmă de îndoială, ceva entuziasm și un cărucior de bagaje marca Solenza, arhiplin, deasupra căruia trona ancorată bine, valiza verde brotac a Miței, că geanta neagră era în mașină, în brațele lui Matei, iar sacoșele cu medicamente și alte mărunțișuri erau în brațe la mine de mă chinuiam nevoie-mare să nu obturez luneta. Alinuța îl ținea pe Aiurel, pe care urma să-l debarcăm la unchiu’ Jean, iar tanti, care avea rău de mașină, în mod evident, se ducea doar pe sine. Dar eram entuziaști…
Pornirăm la drum… Responsabil de antren s-a autointitulat, Mița, ca decan de vârstă, spre bucuria noastra a celor care nu aveam smart-uri și cabluri înfipte în urechi. Și dacă radioul nu ne-a oferit decât muzică decadentă, ne-am regalat cu romanțe și melodii de voie bună interpretate de dumneaei, căreia nu îi mai era rău ocupată fiind cu fondul sonor. În schimb, la un moment dat, o oarecare stare de greață ne-a  cuprins pe noi, ceilalți, dar aerul sărat și faptul că muzicanta noastră și-a pierdut glasul într-un final, au făcut să ne revenim repede.În 4 ore și 20 de minute exact, am ajuns la bariera d-lui Mazăre. Nu mai mergem mult și ajungem în fața hotelului Aurora.
– La hotel Aurora Mamaia? se trezește brusc tanti, ochelarii căzându-i pe burtă.
– Da, de ce?
– E locul meu preferat din tot litoralul…! suspină ea melancolic.
– Ei, asta-i bine, înseamnă ca am nimerit-o …
– Aici m-a cerut Nelu de nevastă, alunecă ea în alte vremuri. Uite aici … aspersoarele….
– Bine, bine, hai că ne povestești mai târziu. Să mergem să vedem dacă ne putem caza la ora asta… Dar ia stai puțin, pe soțul matale nu-l chema Costică?!  îmi pică mie fisa.
– Ba da, dar nu-i vorba despre el. E Nelu, ăla…. face ea un semn spre soare, ăla de sus….!
– Serios?! ne îndoim noi.
Tanti bagă mana în geanta neagră și scoate o pungă cu niște poze. Își înmoaie un deget în gură și începe să le frunzărească.
-Uite-o! spune ea triumfătoare, fluturând o poză cu o fată zâmbitoare ținută de după mijloc de un tânăr foarte serios.
– Dar… chiar seamănă cuuu…. fac eu un semn spre soare.
– Da. Nu-mi vine sa cred! El e! spune și soțul meu. Toată chestia asta e o nebunie. Eu știam de la mama ca te-ai măritat de foarte tânără, 17 ani… Și hotelul ăsta nu-i chiar așa de vechi… Înseamnă că … Sau mai bine lasă!… Nu vreau sa știu amănunte de genul ăsta. Hai să ne cazăm.

Ajungem la recepție. Aici ne întâmpină două dudui foarte amabile.  Le dăm voucherele de la agenție și spre surprinderea noastră, chiar dacă e abia ora 12, ne fac formele de cazare fără întârziere.

– Eu vreau la un etaj mai jos, spune hotărât Mița.

Pe mine mă trec fiorii. Mița poate fi „a pain in the ass”, cum zice englezul și îmi doresc din tot sufletul să le țină nervii pe doamnele draguțe de la recepție.

– Sigur, doamnă, răspunde una din ele cu un zâmbet larg. Avem disponibile camerele 119, 207, 212 și 311. Acestea două sunt cu vedere la mare, celelalte sunt cu vedere mai mult spre lac. Dacă vreți să vedeți vreuna, băiatul poate merge cu dumneavoastră.

– Sigur că vreau, spune Mița îndreptându-se glonț spre lifturi, cu băiatul alergând după ea  cu un teanc de carduri de acces în mână.

La noi treaba merge repede. Având în vedere faptul că nu mai am copii prea mici să-mi stea inima-n gât când se duc în balcon, am acceptat o  cameră cu vedere spre mare, la etajul 7. Un alt băiat ne ajută cu bagajele și ajungem sus. Camera-i prevăzută cu un card de acces, de i-a făcut poză Alinuța și am intrat și ieșit de cel puțin 12 ori până i s-a stins  puțin entuziasmul fetii… E spațioasă, proaspăt renovată, curată bec, cu mobilier nou și mai mult decât suficient chiar și pentru o gașcă numeroasă cum suntem noi. Avem inclusiv frigider și aer condiționat perfect funcțional, înauntru fiind o atmosferă plăcută ce îmbie la relaxare după călătoria în mașina noastră cu 4 sisteme de aer condiționat cu manivelă ce-ți înțepenesc zâmbetul pe figură până la următoarea vizită la stomatolog. Primul lucru pe care îl fac eu într-un hotel, după verificarea toaletei, este să mă asigur de faptul că balconul este dotat cu tot ceea ce-i trebuie pentru savurat o carte și-o cafea dimineața, pe răcoare, când toată lumea încă doarme. Este! Este, ca dacă nu era, nu se mai povestea… adică povestea noastră estivală se cam termina prematur acasă. Balconul e cuiul lui Pepelea pentru mine, așa cum piscina și internetul wifi sunt pentru copii. Nu-i piscină… nu-i de copii … nu-i internet … nu-s copiii… nu-i balcon… nu-i mama copiilor. Dar cred ca s-a înțeles ideea… Acum, oricât m-ar fi tentat patul mare și inadmisibil de confortabil… larg… cu așternuturi proaspete… perne moi… nu, nu… trebuie sa-mi iau ochii de la el … somnul e pe mai târziu…. înșfac sacoșa de plajă dotată cu tot ceea ce trebuie și la-nmuiat cu puradeii. Distracție la piscină, scrie pe noi!

Coborâm multele etaje cu un lift elegant și silențios, traversăm holul, ajungem la piscina de adulți, evident, că cea de copii e fumată și avem surpriza să o descoperim pe Mița lățită într-un șezlong și sforăind nevoie mare, înfășurată complet într-un prosop, cu ochelarii de soare pe ochi și cartea lui Sidney Sheldon deasupra. O scutur puțin.

-Nu, Nelule, nu se poate! mormăie ea adormită.

-Nu-i nici un Nelu, tanti. Suntem noi. Unde te-ai cazat? Cum e? Ești mulțumită? Ai și tu balcon? o bombardăm toți cu întrebări

– Nu trageți Lascăricilor ca spui tot, își revine ea la realitate. Da, m-am cazat la 511. Am văzut șase camere și am ales-o pe cea mai faină. Are-o priveliște spre mare… Grozavă!…  Și mai are si-un frigider… de fapt toate aveau, dar ăsta e amplasat exact unde voiam eu, lângă pat, să-mi iau sucul și sandvișul cât stau întinsă la televizor… E perfect dragii mei. Aer condiționat… Curățenie impecabilă… am verificat… am dat cu degetul pe sub pat, pe dulap… nu-i pic de praf. Baia are tot ce-i trebuie. Ce să vă mai zic? Duduile de la recepție și băiatul cu bagajele sunt niște îngeri de răbdare, până și eu m-am enervat pe mine cu pretențiile mele! Dar n-am reușit să-i fac să le sara muștarul sau să le piară zâmbetul… Și culmea, n-am simțit nici o picătură de fals în comportamentul lor. Știți că eu mă pricep la nuanțe, la nuanțe și la muzică, cea din vremea mea nu porcăriile de-acum! Oricum, personalul are o mare bila albă de la mine! Aici la piscină e la fel. A venit un băiat, mi-a aranjat șezlongul exact cum și unde am vrut… mi-a povestit cum se desfășoară lucrurile pe aici, m-a invitat la gimnastică mai târziu… Ehei, ce diferență față de vremurile trecute! Ce-mi mai place, dragii mei, să fiu răsfățată, servită, tratată cu considerație!… Dar la voi cum este? E bine? Camera-i suficient de mare pentru toți? Mai puteți veni la mine dacă nu încăpeți…

– E foarte bine, tanti! Stam la 702 și avem chiar tot ce ne trebuie. Facem o baie scurtă în piscină, așa de bun venit, apoi poate mergem să mâncăm ceva. Hotelul are restaurantul lui și vrem să vedem cam cum se mănâncă. Vii cu noi sau mai moțăi?

-Vin cu voi, bineînțeles.

Și-am mers la restaurant. E o imensitate, 600 de locuri parcă am reținut, de o eleganță rafinată. Masa se poate servi atât a la carte cât și în sistem autoservire. Am ales a la carte pentru masa de seară pentru că voiam să ne răsfățăm și noi după cum bine zicea Mița. Și ne-am luat după baba noastră nu atât de nebună după cum s-ar crede și am testat tot ce suna mai exotic din meniu, fie pește, fructe de mare sau alte chestii pentru care nu am cerut date suplimentare, dar care s-au dovedit impecabile din toate punctele de vedere. Mița ne-a înviorat cu felul ei de-a fi concediul și am învățat de la ea să ne bucurăm de clipe, de lume, de viață.

Aventura ne-a însoțit la tot pasul, în telegondolă, când baba a deschis geamul să-i bată vântul în față și și-a scăpat proteza de am bătut două zile pe jos traseul până am găsit-o, timp în care a băut doar milkshake-uri… care milkshake-uri se pare ca nu i-au făcut prea bine la burtă, având lapte (ciudat, nu?!) și alte două zile a băut doar Smecta, argila și nelipsita cafea… Apoi a adormit în șezlong, după obiceiul ei, dar cartea i-a alunecat și s-a înroșit exact pe jumătate de față de s-a amuzat toată gașca de copii facebook-iști… sau și-a cumpărat nămol de la un țigan și s-a ales cu o eczemă pe mâini și picioare de nu s-a mai putut atinge de piscină până la plecare, în ciuda faptului că era chiar foarte mare amatoare de bălăceală… Și câte și mai câte…

Și când a fost să plecăm, am stivuit bagajele în Solenza lăsând în urmă o bucată bună de suflet și luând cu noi amintiri de neuitat… Și dacă tot am lăsat bucata aia de suflet în urma, vrând-nevrând, trebuie să revenim anul următor să o regăsim, în camerele confortabile, zâmbetele calde, aerul sărat, nisipul fin… Mamaia…

Articol scris pentru Spring SuperBlog, proba 8

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s