Ce rămâne după noi…

…visul meu … case parter... https://www.aia-proiect.ro/  … a rămas în urmă …  47° 32′ latitudine nordică cu 25° 33′ longitudine estică

 

 

Coborârea prin atmosfera terestră este zbuciumată. Naveta scârțâie din toate încheieturile ei bătrâne. Accelerația-i din ce în ce mai mare și urmează cele mai grele 50 de secunde din tot zborul. Dacă își revine la timp din leșin va reuși sa o ducă întreagă la sol. Dacă nu… ei bine, dacă nu, ce loc îi mai bun decât Pământul să te odihnești? Presiunea crește apăsându-i diafragma dureros… Urmează întunericul. Se trezește cu mâna încleștată de manetă. Mai mult instinctiv, trage de ea și ridică botul navetei dirijându-o ușor spre punctul dorit, 47 grade latitudine nordica, 25 grade longitudine estica… Caroiajul albastru se suprapune peste liniile roșii. Aici e! Gasește cu greutate un loc drept și aterizează. Își pune casca și se pregătește să coboare. Pășește cu grijă pe Pământ. Solul este acoperit de o iarbă verde, înaltă de-i depășește genunchiul. Apasă ecranul prins deasupra pumnului drept solicitând o scanare a atmosferei… Aparent e bine, toți parametrii sunt în limitele de siguranță. Radioactivitatea a scăzut semnificativ, dacă valorile înscrise în documentele de istoria planetei au fost adevărate. Are dubii pentru că de-a lungul timpului au fost așa de multe neconcordanțe, încât multă lume consideră că datele sunt fabricate în proporție de sută la sută și Marea Plecare a fost o manevră politică nu una menită să asigure supraviețuirea rasei umane. Oricum, după 350 de ani de la plecare, nu mai interesează pe nimeni planeta pe care s-a născut umanitatea. O consideră pierdută definitiv în norul radioactiv. El a fost dintotdeauna o excepție. Strânge în pumnul drept o bucată de material celulozic tratat anti -rupere pe care se mai văd cele câteva cuvinte scrise cu praf de cărbune negru care l-au adus în acest punct, 47° 32′ latitudine nordică cu 25° 33′ longitudine estică. De aici au plecat străbunii lui. Undeva, printre culmile din zare ar trebui să gasească casa stră-stră-străbunicului lui, sau urmele ei. Merge singur pe planeta asta extraordinar de plină de culoare, întrebându-se cum ar fi arătat lucrurile dacă oamenii nu ar fi ales să o părăsească. Peisajul este încântător, departe de ceea ce îi oferă planeta lui natală. Din loc în loc, ziduri acoperite de verdeață marchează locuri în care odinioară se trăia. Nu se aștepta să găsească prea multe chestii în picioare după atâția ani, de aceea aproape s-a împiedicat văzând pe un deal două case aparent neatinse. În mod evident, vegetația încercase să le înghită, dar fără succes. Proprietarul celei dintâi închisese cu grijă obloanele, zăvorâse ușile cu dorința secretă de a se întoarce.  Curios, el a forțat ușa. S-a deschis cu greutate lăsându-l să intre… Primul om după 350 de ani! Casa arată fantastic, deși nu seamănă cu locuințele cu care este el obișnuit. Pereții sunt zdraveni, netezi, surprinzător de reci, de culoare alb-gălbui… A dat obloanele la o parte și lumina a năvălit în încăpere. Mobila e la locul ei. Scaunele sunt încă solide de vreme ce îl țin doar cu un scârțâit discret. Undeva, într-un colț al unui dulap, învelite într-o bucată de ceva rigid cum nu mai vazuse el, erau câteva teancuri de material celulozic cum era cel care-l adusese încoace, foi de hârtie, dacă nu se-nșela. Dă de-o parte chestia rigidă și încearcă să parcurgă cuvintele înscrise acolo, poate chiar de vreun străbun de-al lui. Are noroc pentru că limba nu s-a schimbat semnificativ după Marea Plecare.

Am cumpărat terenul de la Mașa lui Vasile. În sfârșit visul meu prinde contur. Îmi doresc de atâta timp asta! Aștern ca zănatecu’ ideile pe hârtie, că doar așa lucrurile or părea reale . Muierea zîce că-s nebun, c-am dat în mintea copchiilor și fac compuneri de școală. Las să zâcă c-o vrea! Important îi să-mi dea mâncare caldă, să am forță să duc lucrurile la capăt.

Întunericul se lasă și odată cu el și răcoarea. Încearcă să-și aducă aminte cum învățase el la istorie că trăiau oamenii pe Pământ.. Foc, făceau foc, așa se încălzeau! Dar cum făceau sau mai bine zis, unde făceau focul ăsta? Podelele și mobila păreau  materiale combustibile deci trebuiau protejate… Merge prin casă încercând să-și dea seama unde ar fi putut să facă cineva vreun foc. Ajunge la un fel de gaură innegrită în perete lângă care erau stivuite bucăți ce semănau cu alea din șemineele virtuale de pe planeta lui, probabil lemn. Le inghesuie în gaura din perete și le aprinde cu dispozitivul universal al costumului său de cosmonaut. În scurt timp, un fum gros învăluie camera și declanșează alarmele căștii sale. Ceva e în neregulă. Iese din casă și se urcă pe acoperiș să verifice pe unde ar trebui să iasă tot fumul ăla. Are emoții pentru că este vorba de un acoperiș  foarte vechi. Nu și-a putut imagina că în urmă cu mai bine de trei sute de ani s-ar putea construi așa de bine. A ajuns la horn și a scos un somoiog de paie care probabil că fusese un cuib. Fumul a început să iasă pe unde trebuia. A sărit jos calculând cam prost distanța. Șchiopătând, a intrat din nou în casă. Atmosfera se schimbase. Mirosul, căldura, lumina focului au dat viață căsuței. S-a așezat jos cu teancul de foi în mână…

Toată lumea zâce că-s nebun să apelez la bucureștenii ăia și să le azvârl o căldare de bani pentru proiectarea casei. Da las să zâcă c-altfel ce-or mai discuta când s-ă-ncrucișează pe stradă! Visul meu e prea bătrân să fac lucruri ieftine. Locu-i plin de astfel de nenorociri ieftine. La politică, fotbal și construcții se pricepe tăt omu în sat. Grigore al Tomii a muncit ca prostu-n Spania, cu spatele și n-a înțeles nimic din toată truda lui. Și-a făcut un turn cu două etaje și mansardă care arată ca … mă rog, nu se poate spune nici în scris… între căsuțele delicate de lemn din jur, căsuțe specifice zonei noastre de munte. Dă ce zâc că n-a înțăles nimic? Pentru c-a aruncat banii pe-o casă în care nu stă, că nu-și permite. Și nu i-o cumpără nici dracu că s-o mai dășteptat lumea! Eu vreau să mă bucur de casa mea, fie vară, fie iarnă… am visat asta și-am adunat bănuți… Nu mi-am dișălat spatele, dar în momentul în care ai un vis, ușor, ușor s-adună banii și-i cheltui mai cu rost, nu încrâncenat, să-i pui în fund pe toți.

Lemnul arzând scârțâie frumos umplând spațiul de scântei roșietice. Mănâncă un baton proteic și după ce scapă din costumul greoi de cosmonaut, încearcă să se întindă în ceea ce părea să fie un pat. Nu e o alegere prea bună pentru că salteaua e praf, realmente praf. Se întinde pe jos și îl ia somnul.
Dimineața iese în grădină și dă de un firișor de apă curgătoare la câțiva pași de casă. Se spală, mai mănâncă o porcărie proteică, apoi își scoate scaunul în curte, sub un copac.

Am noroc că muierea gândește ca mine, sau, mă rog, zâce ca mine, ceea ce e tot aia. Altfel cum dracu să-ți faci casă dacă n-ai liniște-n ea? S-o mai obișnuit și cu scrisu meu, ba chiar o început să-i placă. Dacă nu mă vede cu creionu-n mâna-n vreo zi îmi aduce aminte, îmi pregătește o cană mare de ceai de izmă și mă alungă în bucătărie. O zâs chiar că vorbește cu ficioru să-mi publice zisele pe blogul lui. Nu știu dacă-o glumit, da asta m-o încurajat să continui să scriu cum oi pune piatră peste piatră la visu meu. Așadar am apelat la bucureștenii ăia… chiar așa îi cheamă: AIA, AIA Proiect. Fain e că vin acolo unde ai nevoie de ei și-ți explică pas cu pas ce trăbe făcut. Iac-am notat :
– în primul rând o trăbuit cerut un certificat de urbanism de la primăria de care aparține terenul. Treaba-i complicată, ca orice lucru cu statu. Tre să depui un teanc de hârțoage gen acte de identitate, de proprietate și așe mai departe. Norocul meu-i acela că omu o venit, o pus deștu pe toate hârtiile necesare, le-o pus într-un plic și le-o dus unde trăbe. Ce poate fi mai simplu?
– La termenul stabilit, numa m-am pominit cu omu la poartă cu sacoșa de acte. Termenii erau complicați, mai ales pentru doi aproape-moșnegi de țară… N-a fost bai, ne-o explicat pe înțelesu nost că-n certificatul respectiv scria cât de mare avem voie să facem casa, cât de aproape de cășile vecine, cum e terenul, pe unde sunt nu-ș ce rețele  și câte și mai câte.
– următorul pas a fost alegerea modelului de casă. I-am spus specialistului că vrem o casă ca pe la noi. Na, hal dorință! Alții ar fi luat-o la fugă cu așe clienți pretențioși, dar el, nu. Am bătut împreună ulițele satului și i-am spus ce lucruri ne plac la casele de la noi. La moș Ioan, de exemplu, ne placeau ferestrele, mai înăltuțe și ușurel rotunjite sus. De la țata Roșca ne-a plăcut forma și culoarea învelitorii. Orientarea cea mai grozavă, de la est la vest o avea casa familiei Roșu. Și așa mai departe. De la unii am luat prispa, de la alții scările până la ușa casei, beciul… Cu pricepere și multă răbdare, arhitectul de la AIA a aflat ce ne dorim și a pus pe hârtie totul, întocmai cum am visat noi, sau chiar mai bine.
– Odată proiectul terminat, actele toate adunate au fost depuse la primărie pentru autorizația de construcție. Eu m-am mai băgat așa, ca musca-n lapte, să pot să mă dau specialist data viitoare când mai vine vorba de construcții, da nu ar fi fost nevoie. Bucureștenii ăștia se ocupă de tot și-ți dau visu la cheie, dac-așa vrei. Cât zbucium și alergătură am văzut amu vreo trei ani la Grigore, pot spune că eu am ales calea princiară.
– Ultimul pas? Construcția propriu-zisă… Sigur c-am fost prezent pe șsntier de la primu țăruș infipt, până la ultima mână de var. Nu cred c-am fost un client prea comod pentru că am pus un milion de întrebări. Săracii muncitori ajunseseră să poarte căști pe urechi, să aibă motivație să nu-mi mai răspundă… Era ceva de genu: „cât de uscat trebuie să fie lemnu aista? Îîî? Hei, șefu, m-ai auzit? Îhî. Cât de uscat? …Da….” Conversație de nebuni… Da ce crezi că mă lăsam? Am întrebat până am aflat tot: cât de uscat trebuie să fie lemnu, cum verifici că-i uscat, în ce ordine pui materialele la fundație, ce fel de ciment iei și așa mai departe. Acu-s specialistu satului. Când e vreo discuție de genu ăsta, e clar că-s eu chemat… Așe l-am sfătuit și pe primar. Datorită mie și-a făcut casă tot cu bucureștenii… Și-i mulțămit nevoie mare de ne-am și-ncuscrit  între timp…

Cosmonautul își indreptă spatele culcându-se în iarbă. Mirosul e înnebunitor și îi place ideea de a avea o planetă doar pentru el. Poate c-ar trebui să se stabilească aici. Casa-i mult mai mare decât sunt locuințele pe planeta sa natală și în același timp suficient de mică pentru a nu se simți stingher. Resurse par a fi pentru o lume întreagă, nu doar un singur om! Poate ca-i va place și partenerei lui de viață, muierii lui, cum scria fostul proprietar. Din moment ce casa a rezistat 350 de ani fără nici o intervenție, sigur mai rezistă încă pe-atât cu puțină grijă… De, construcție zdravănă, nu glumă.

Casa-i gata, aranjată, cochetă, sfințită, că altfel nu se poate… Partea proastă-i că zvonurile despre radioactivitate și părăsirea planetei sunt din ce în ce mai multe. Băietu ne-o luat bilete la una din primele curse spre Alfa Centauri. Eu încă mai sper că zvonurile s-or dovedi doar zvonuri pen’ că drumu-i cam lunguț și de întors acasă-s slabe șanse la vârsta noastră, a mea și-a muierii mele… Da tot îs mândru de căsuța mea și-o să-o încui bine dacă plec așa c-oi găsi-o în regulă oricând mă voi întoarce eu sau careva din neamul meu. 

Articol scris pentru Super Blog 2019.

Un gând despre „Ce rămâne după noi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s