În căutarea timpului… trecut

Mergeam destul de atentă la trafic, cu niște căști pe urechi și savurând o carte audio menită a mai șterge din distanțele pe care le aveam de parcurs. Îmi potrivisem pașii la cadența vorbitorului și nici nu îmi dădeam prea bine seama cum trecea timpul.  La un moment dat dau „nas în nas” cu un miros plin, condimentat care îmi stârnește teribil papilele gustative, un amestec de piper, scorțișoara, cuișoare, dulce și sărat,  gen Garam Masala sau mai bine zis, ce asociam eu cu acest amestec condimentar de sorginte arabă pe care-l mai foloseam din când în când la mâncăruri cat se poate de românești.  Imagini, sunete, emoții imi iau mintea cu asalt și mă transportă instantaneu câțiva ani în urmă într-o țară caldă, la o vârstă caldă…

Alain Proust a fost poate, primul care a venit cu ideea că mirosul este cea mai bună mașină de călătorit în timp. Probabil că are dreptate și pe direcția aceasta vor merge și cercetătorii britanici, dacă nu o fac deja… Tot pe o undă de miros am alunecat și eu aproape 10 ani și 4000 de kilometri, tocmai în Maroc, prima și singura mea evadare dintre granițele carpato-danubiano-pontice.

Îmi aduc aminte cu așa de mare claritate, de parcă ar fi fost zilele trecute. Învaluită în mirosul condimentat, în mintea mea totul se reconstruiește asemeni unui puzzle punând laolaltă imagini, senzații, emoții…

Mă apropiam de aeroportul din Fez cu stomacul pitit undeva printre coaste, cu atât de multe „prima oară” în bagaj încât aveam senzația că nu eram decât un copil uimit amestecat printre adulții din jur … prima ieșire din țară, primul check-in, primul zbor cu avionul și așa mai departe…Îmi lipisem fruntea de gemulețul avionului căutând să văd cât mai mult și să-mi întipăresc în minte, precis, fiecare secundă din …absolut tot. M-a intâmpinat o întindere de o culoare undeva între portocaliu și roșu, prăfoasă, cu petice mici de alb și verde, încinsă sub un soare pe care-l ghiceai mult prea aproape de orice tegument uman. Era iulie, mijlocul verii, cald și uscat. Marocul ne-a întâmpinat cu o clădire futuristică, impresionantă, care contrasta intrucâtva cu peisajul din timpul decolării. Amestec de alb strălucitor și rece la podea și pereți, gri in ornamente metalice intricate, maro cenușiu în lemnul sculptat, aeroportul era nou și impresionant lăsând să se întrevadă prin pereții imenși de sticlă roșcatul terenurilor din jur.

Portocaliul ne-a însoțit o bună parte din drumul nostru spre oraș, în valuri ușoare de teren, după care a început să se ridice în cladiri colțuroase, alături de tufe gri-verzui, sau pâlcuri de copaci. Culoarea predominantă era întreruptă din loc în loc de mici detalii colorate aprins, turcoaz, verde, galben, roșu. Am ajuns la hotelul în care urma să ne cazăm. Clădirea este pătrățoasă, tipic marocană, cât se poate de simplă la exterior. Odată trecuți de porți am traversat un hol spre un fel de curte interioară care ne-a lăsat cu gura căscată. În centru era o fântână dreptunghiulară, ornată cu plăci mici de ceramică cu nuanțe diferite de verde, înconjurată de aranjamente ample de plante care parfumau și împrospătau aerul, bănci din lemn, măsuțe rotunde acoperite și ele cu ceramică pictată în figuri geometrice galbene, roz, albastre și scaune din fier forjat. Pardoseala avea un model cu romburi alb-bleumarin. Câteva trepte mai sus de fântână era o terasă cu alte câteva mese tot din fier forjat dar cu blatul pictat în alb și cu flori albastre. Alte trepte duceau către o nouă terasă la care dădeau mai multe uși din lemn sculptat. Fiecare ușă era diferit ornată, din lemn pictat cu flori și frunze și un brau din modele geometrice colorate. Ochii mei, pielea mea, urechile mele și chiar și nasul meu erau copleșiți de avalanșa de senzații, care s-a pastrat impecabil vreme de 10 ani. Camera era simplă ca piese de mobilier, un pat, un dulap cu doua uși, o masa mică și un scaun, dar pereții erau la fel de bogat ornamentați, cu arcade și brâuri ceramice. Cina urma să se servească pe terasa de la nivelul mediu, undeva după ora 19, după rugăciunea de seară, așa ne spusese ghidul. Îmi aduc aminte mirosurile… Întâi a ajuns la mine scorțișoara. Atunci am realizat că se făcuse ora de masa și am ieșit. Am găsit o masă liberă și ne-am așezat. Nu am înteles prea multe din meniu și am ales Seffa Medfouna pe care pusese degetul fata care venise să îmi ia comanda, în semn de recomandare. Am primit o farfurie destul de mare pe care era aranjată o movilă de paste tip fidea, dar ornată cam cum se procedează cu o coliva românească cu dungi de zahăr pudră și scorțișoară. De jur împrejur era presărate stafide. Nu eram foarte siguri că nu era desert ceea ce comandaserăm, dar ne-am zis că e seară, porția era suficient de mare și până dimineața erau sanse să nu ne fie foame chiar dacă mâncam doar desert. Farfuria era pusă între noi și ne-am servit fiecare din partea din dreptul nostru. Am descoperit cu uimire faptul că în interiorul movilei erau ascunse bucățele suculente de carne de miel înotând într-un sos extraordinar, foarte condimentat, pe care ne-am chinuit să-l culegem cât am putut de bine de pe farfurie în limitele educației noastre occidentale. Am oftat și după ultima picatură rămasă, dar nu am avut curajul să ne băgăm degetele în farfurie, cum am văzut că mai făceau alții pe lângă noi și ștergeau cât cu lipie, cât cu degetele farfuriile din fața lor. După ceva timp, acasă fiind, am găsit un articol despre modul corect de a mânca în Maroc. Acolo am aflat că este politicos să se mănânce doar cu mâna dreaptă și doar cu trei degete, mare, arătător și cel de lângă arătător. Orice altă variantă e considerată nepoliticoasă. Citind asta m-am felicitat din nou că atunci n-am mâncat cu degetele.

Mâncarea marocană este o avalanșă uimitoare de gusturi și texturi, astfel încât, dacă tot au năvălit în mintea mea amintirile unei excursii atât de bogată senzorial, am hotărât să aduc în prezent puțin din bucuria acelor zile în ceva mai consistent decât o amintire, fie ea atât de bine conservată. Am ales să prepar și eu acea Seffa Medfouna care mi-a făcut cunoștință cu spectaculoasa bucătărie marocană.

_________________

Seffa Medfouna

Seffa este o mancare tradițională marocană care se prepară din cușcuș îndulcit, cu unt, scorțișoară și migdale. Există numeroase varietăți ale acesteia care presupun utilizarea de fidea în loc de cușcuș sau adăugarea de carne de pui, vită sau miel cu sos, alături de tipul de paste preferat. Toate au în comun untul, zahărul și scorțișoară din abundență. Astăzi am ales să prepar Seffa Medouna cu fidea scurta cu 8 oua de la Baneasa și carne de pasăre. De ce am ales acest fel de paste? Din două motive. Pe de o parte, pentru că pastele Băneasa au fost alături de mine în multe încercări culinare, le cunosc bine și am încredere în ele că mă vor ajuta indiferent ce trăsnăi voi dori să fac. Pe de altă parte, faptul că au 8 ouă în compoziție (și ouă lichide, nu praf de ouă!) le conferă un gust deosebit care se va combina de minune cu untul, zahărul și scorțișoara din rețeta mea.

Ingrediente (4 porții)

Pentru Seffa

500 g Fidea scurtă cu 8 ouă de la Băneasa sau Fidea cuiburi cu 8 ouă (2 pungi)

1 1/2 litri apă

2 linguri de unt nesărat

1 1/2 linguriță de sare

1/2 cană de stafide înmuiate în apă în prealabil

1/2 ceașcă zahăr pudră (cantitatea se poate reduce pentru a adapta rețeta la gusturile noastre)

Pentru carnea de pasăre cu sos

500 g piept de pasăre tăiat în cubulețe

2 cepe roșii tocate potrivit

3 linguri de ulei de măsline

2 linguri de unt

2 lingurițe de sare

3 lingurițe de amestec de condimente Garam Masala (sau mai puțin, funcție de gust)

1 baton mic de scorțișoară

1/2 legătură de frunze de coriandru tocate potrivit

Pentru ornat

1/2 ceașcă de migdale prăjite și mărunțite

1/2 ceașcă de zahăr pudră

2 linguri de scorțișoară pudră

Mod de lucru

Prepararea pastelor se poate face în două feluri, prin fierbere, conform prescripțiilor de pe ambalaj, sau prin aburire dacă este disponibil un vas special conceput pentru această operațiune, steamer sau tradiționalul couscoussier marocan. Neavând vasul, am ales să fierb pastele. Timpul de fierbere este foarte scurt, astfel încât e necesar să se pregătească întâi carnea.

Preparare carne

Într-o tigaie cu fund gros se adaugă carnea tăiată bucățele, ceapa, uleiul, untul, sarea, condimentele și coriandrul și se prăjesc la foc potrivit câteva minute, până se rumenește puțin puiul pe toate părțile. Se adăuga apoi apă, câte puțin, la nevoie, astfel încât bucățile de carne să rămână permanent în puțină zeamă și să nu se ardă compromițând sosul final. Se oprește focul atunci când bucățile de carne sunt fragede. Ele trebuie să rămână cu ceva sos de consistența unei smântâni subțiri. Se îndepărtează batonul de scorțișoară.

Preparare paste

Se pune apă la fiert, se adaugă sarea și când dă în clocot se adaugă și fideaua. Se fierbe 1 minut (2 minute pentru cuiburi) măsurat după ce reîncepe să clocotească, apoi se dă deoparte și se scurge apa. Fideaua se amestecă scurt cu untul, zahărul și stafidele înmuiate.

Servire

Se așează pe un platou un strat de paste, se adaugă carnea cu sos, apoi se clădește deasupra restul de fidea până la obținerea unul mușuroi. Se ornează cu migdale, zahar pudră și scorțișoară și se servește imediat.

_____________________

Trebuie să recunosc că am făcut câteva modificări mai degrabă superficiale de la rețeta tradițională pentru a împăca și preferințele neaoșe, rigide din preajma mea, astfel încât am renunțat la scorțișoara și zahărul de deasupra. Pentru un gust autentic însă, merită încercată varianta completă. Și în ciuda gustului care aduce mult a Maroc, nu pot spune că platingul este un atu al meu în bucătărie, acesta fiind și motivul pentru care toate imboldurile mele de a mă înghesui la preselecțiile emisiunilor destinate chefilor în devenire au sucombat invariabil în fața televizorului.

Pastele sunt la masa noastră undeva în top 3 ingrediente, prin urmare nu mi-au lipsit niciodată din cămară în ultimii ani. Chiar și copii, atunci când nu găsesc nimic în frigider care să le satisfacă toate pretențiile culinare de moment, pun un vas de apă la fiert, își fac o mână de paste și le mănâncă așa, goale. Dar nu pot spune că nu au pretenții. Baneasa face parte din ceea ce numesc ei „furnizori acceptați”. Motivele lor sunt simple, gustul atât în formă simplă cât și în combinație cu vreun sos, ușurința la fierbere, adică lipire sau rupere zero și disponibilitatea, până și cel mai mărunțel magazin din preajmă le au la vânzare. Motivele mele sunt ceva mai complexe. Întâmplarea a făcut că am vizitat fabrici de paste făinoase. Știu cât de importantă este tehnologia utilizată și mai știu că fabrica Băneasa a devenit mai modern producător de paste din România și chiar din întreaga zonă a Balcanilor. Moara Băneasa deține echipamente de ultimă generație furnizate de liderul mondial în domeniu, Buhler (Elveția), cu un proces tehnologic închis și complet automatizat. Laboratoarele de control a calității dețin și ele echipamente de înaltă performanță. Totul a fost conceput astfel încât să se alinieze la cele mai înalte standarde de calitate din domeniul alimentar. Certificarea ECOCERT pentru producție ecologică este o confirmare a standardelor de lucru și a implicării managementului în punerea pe piață a produselor din această categorie atât de necesară.

Am citit câte ceva și despre grâul dur și am aflat cu surprindere faptul că are multe avantaje în comparație cu alte sorturi. Grâul dur este o cereală cu boabe de culoare galben mai închis și cu o duritate evident mai ridicată. Are un conținut proteic, de fibre și carotenoizi mai mare comparativ cu alte sorturi și un indice glicemic mai mic. De asemenea, el nu crește oriunde. Doar aproximativ 10% din producția mondială de grâu este reprezentată de aceste soiuri, Triticum durum sau Triticum turgidum. În afară de materia primă de calitate pe care am regăsit-o în toate produsele ce poartă marca Băneasa, experiența de peste 30 de ani, din care mai bine de jumătate s-au regăsit în vârful ierarhiei producătorilor de paste făinoase îi face să fie mereu cu un pas înaintea competitorilor prin varietate de produse, prin gust, prin inovație, printr-o rețea de distribuție bine pusă la punct care le-a permis să ajungă și în cele izolate zone ale țării.

În concluzie, de ce sunt pastele Baneasa, atât de apreciate, fie ele paste din grâu dur, paste cu ou sau paste fără ou, couscous?

1. sunt sigure pentru că sunt produse prin uscare la temperaturi ridicate care distrug toate microorganismele patogene
2. au caracteristici bune de fierbere, nu se rup, nu se lipesc, își mențin forma și culoarea, sosul aderă bine la ele
3. materia primă utilizată este de cea mai bună calitate, verificată și fără compromisuri
4. se iau toate măsurile de precauție la utilizarea ouălelor în compoziție, astfel încât să se obțină produse finale sigure, de calitate și cu acel gust inconfundabil de paste de casă
5. consumatorul i se pun la dispoziție inclusiv rețete create și testate în colaborare cu bucătari, influenceri din domeniu și incluse pe site-ul companiei, la categoria Retete Băneasa.
6. nu în ultimul rând, prin rețelele de distribuție, au ajuns în toate colțurile țării, începând cu lanțurile de supermarketuri și terminând cu magazinele mici de cartier. Și le găsim și în multe alte țări, precum Marea Britanie, Spania, Moldova, Polonia și lista continuă.

Articol scris pentru SuperBlog 2022

(poză Maroc: Sergey Pesterev /Unsplash)