Am, să zicem (de… vârsta!) norocul să fi fost martora mai multor etape din evoluția conceptului de siguranța copilului în casă și pot spune că acestea nu au fost deloc de neglijat.
Acum vreo patruzeci de ani, când s-a născut sora mea cea mică eram la o vârstă la care contabilizam suficient de bine amintirile încât să pot spune cu mâna pe inimă că nu existau alte metode de protecție a bebelușului decât ochii mamei sau ai bunicii. Mai contribuiam și noi, cele două surori mai mari, dar nu cred că cineva ar fi trebuit să se bazeze foarte mult pe noi pentru că, în ciuda faptului că nu se inventase încă faimosul sindrom ADHD, aveam o semnificativă deficiență de atenție atunci când eram implicate în vreo activitate cultural-recreativă. Aceasta a contribuit de-a lungul timpului, la numeroase evenimente dureroase, gen spart capete, jumulit piei, întors degete, nimic însa nerămânand altfel decât la nivel de amintire dulce-amară. Aaa și mai era desigur, metoda înfășatului care lega fedeleș pruncul și nu îi dădea voie să miște stânga-dreapta, dar, aparent, îi făcea picioare drepte și frumoase, îl păzea de alunecări periculoase și îi dădea somn fără coșmaruri… Cel puțin așa spuneau bunicii…. Prin urmare conceptul de asigurare a siguranței bebelușului trecut de vârsta înfășatului era „dă Doamne să nu se întâmple „. Și a dat Domnul, ce să zic, din moment ce am ajuns întregi la vârsta asta.
Cât despre animaluțe de companie, am avut, chiar așa, copii crescuți la bloc, o multitudine de rase pe lânga mine și surorile mele. Lucrul acesta s-a datorat faptului că tatăl nostru, alt copil crescut la bloc, nu putea să treacă pe lângă un pui de animal fără să-l ajute sau să-l ia acasă, spre disperarea mamei. De la căței, pisici, până la iepuri, găini, hamsteri, porumbei, am avut de toate. Nu cred că aș putea spune dacă în termeni de generare de haos un bebeluș este mai potent sau un animaluț, cert este însă faptul că o combinație a celor doi este distrugătoare. Îmi amintesc bunăoară de un moment în care aveam doi porumbei, albi, frumoși, gulerați, foarte gălăgioși, într-o colivie. Nouă, fetelor ni s-a părut firesc ca într-o zi de vacanță mai plictisitoare să dăm drumul zburătoarelor în bucătărie. Am luat toate măsurile de siguranță, adică am închis geamul și ușa și am deschis colivia. Porumbeii atât așteptau! Au ieșit voioși și dupăa ce au dat câteva ture prin bucătărie, ce să mai intre înapoi în cușcă, cum le făceam noi semn? S-au oprit pe dulap. Nici o șansă să putem ajunge la ei. Ne-am tot gândit noi ce să facem, dar nu ne-a venit nici o idee. Am încercat cu mâncare… Le-am pus un pumn de semințe îin colivie și ne-am ascuns sub masăa, doar, doar li se va face foame și vor intra să mănânce nevăzându-ne pe noi și astfel vom putea închide pe furiș ușița, prinzându-i iar înăuntru. Am stat ce-am stat pitite, dar nimic. Porumbeilor le era bine pe dulap și nu aveau nici un gând să coboare. Plictisite de așteptare, la moment dat am ațipit… Ce ațipit?! Am adormit buștean. Ne-a trezit mama când a venit de la serviciu. Ma gândesc ca i s-au cam tăiat picioarele când a intrat în bucătărie. Porumbeii ajunseseră cum-necum la cratița de mâncare de pe aragaz și urme de mâncare și găinaț de porumbei erau peste tot… Probabil nici nu le-o fi priit mancarea și s-au deranjat la stomac din cauza asta, că prea mult găinaț era peste tot! … Și de-o culoare galben-verzuie de-a dreptul scârboasă. Cu stomacul în gât și-o mână strângând de nas, am frecat bucătăria vreo două zile de ne-au mers fulgii. În consecință, o perioadă am stat potolite, noi fetele. Apoi ne-a venit altă idee… Am construit un cort dintr-o pătură și am băgat colivia înăuntru. Am fost sigure că așa vom putea controla zburătoarele, pune eventula mâna pe ele… Din nefericire, a fost ultima lor zi în casa noastră. S-au speriat de noi și de întunericul din cort și în învălmașeala de mâini, coate, aripi, ciocuri și ghiare, au găsit o crăpătură și au țâșnit afară. Geamul era deschis… Mama nu s-a mai supărat așa tare ca altădată. Noi eram convinse ca i-a fost prea milă de noi că ne-am pierdut animaluțele de companie și nu a vrut să ne mai și certe pe deasupra… Acum n-aș mai fi așa sigură.
Douazeci de ani mai tarziu, situația s-a schimbat semnificativ. Pe langă faptul că au aparut scutecele de unica folosință care o făceau să ofteze puțin invidioasă pe maică-mea ..”ce vremuri bune trăiți voi copii! Cât caca am răzuit eu de pe pelinci eco-friendly!…, au aparut și la noi primele accesorii menite să asigure protecția bebelușilor și în același timp, a minții fragile a părinților, mai reducând din povara pusă divinității. Protecțiile de priză sau țarcurile în care putea fi lăsat ăl mic să se joace în siguranță au fost o adevarată binecuvantare și o sursă micăa, dar importantă de libertate cotidiană.
De atunci vremurile au continuat să se schimbe așa cum le șade bine de altfel, generațiile s-au schimbat și ele, astfel încât să lași acum un copil să se joace într-un țarc nu mai mare de cinci palme lungime și cinci lățime poate fi considerat de-a dreptul o piedică în calea dezvoltării sale în ritmul societății în care va trăi. Copilul actual are nevoie de un spațiu mare pe care să-l simtă, să-l „colonizeze” și asta nu înseamnă altceva decât protecție, protecție și iar protecție, pentru că nu este deloc practic sau etic să stai cu ochii, gura sau alte mijloace contondente pe capul celui mic. Și pentru ca atât micii exploratori cât și marii „aparținători” să-și îndeplinească sarcinile de serviciu în liniște, e nevoie ca spațiul de lucru să fie cum spune englezul, „baby-proofed”.
Care ar fi pericolele care pândesc pe la colțuri?
Ce înseamnă un spațiu sigur pentru un copil?
Ce înseamnă un spațiu sigur pentru animăluțul de companie?
A fi sau a nu fi animăluțul în preajma unui bebeluș?
Cum interacționează copii și animalele de companie?
De unde să luăm cele mai bune, mai practice și mai eficiente kituri de baby proofing?
Acestea sunt doar câteva din intrebările pe care și le pun părinții, sau în cazul meu, bunicii, fie ei cu ștate vechi sau în devenire. Avem norocul să putem accesa surse de informație pertinente cu simple clicuri pe laptopul de pe burtă, întinși în comodul nostru pat, astfel încât munca de documentare care în urmă cu patruzeci de ani ar fi luat cel puțin o săptămână de de studiu în biblioteca locală, cu una sau două ciocolate sau un săpun Lux strecurate bibliotecarelor plictisite, între două vârste pentru a compensa căratul teancurilor de cărți… Da, suntem o generație norocoasă…
Dar să nu divagăm. Bebeluși și animăluțe de companie…
În primele șase luni de viață, lumea copilului este relativ îngustă. Pe de o parte mobilitatea îi este redusă, chiar și câmpul vizual nu e chiar ceea ce am putea crede, astfel încât asigurarea siguranței presupune eventual achizitionarea unei protecții laterale pentru pat pentru a-i împiedica alunecarea. Avantajul acesteia constă în faptul că poate transforma un pat de adulți într-o oază de stabilitate și pentru cel mai agitat bebe. Unde mai pui faptul că și mămica sau tăticul se pot cuibări lângă cel mic fără să-și facă probleme că nu vor putea adormi de grija că luând mâna de pe el, acesta va ajunge pe jos. Ei și dacă mai punem pe o listă un sistem de înfășat cu o pernuță anticolici din sâmburi de cireșe, un baby nest sau o perna 3 în 1 atât pentru dormitul în siguranță al bebelușului cât și pentru sprijin la schimbat sau suport de alăptat, sau un sistem de purtare wrap elastic, un fotoliu cu sistem de siguranță, plasă pentru insecte… putem considera că suntem asigurați și cele câteva momente de liniște pe care ni le oferă orice bebeluș pot fi savurate cu adevărat.
Am putea spune că, dacă nu luăm în considerare colicile, stomăcelele fragile, bolile, plânsetele neidentificabile, perioada de până la 6 luni poate fi considerata una destul de calmă! După… ei bine este o altă poveste! Lumea bebelușului se lărgește, el devine mobil astfel încât trebuie să ne aruncam și noi privirea dincolo de marginea patului la pericolele care pândesc din restul camerei. Nu departe de pat, colțurile noptierelor pândesc orice neatenție, găurile negre ale prizelor sunt parcă făcute pentru mânuțe foarte, foarte mici, sertarele și dulapurile au prostul obicei de a se închide fix peste mâna care cotrobăie înăuntru, ușile se deschid întotdeauna spre încăperile cele mai periculoase, iar scările, pentru a nu mai pomeni de ferestre, posedă o atracție gravitațională absolut contrară legilor parentingului, fie el modern sau clasic. Prin urmare, lista de obiecte ce ne poate face tranziția lină spre gradiniță este lungă. În primă instanță, protectiile pentru colturi de mobila sunt vitale, apoi sigurantele de sertare, protecțiile pentru prize și neapărat, o poarta ce împiedică accesul spre scări, dacă avem așa ceva în locuință. Pe măsură ce trece timpul, adăugăm siguranțe de geamuri sau uși glisante, scaune de mașină, căști de protecție, genunchiere, cotiere, soft-uri de supraveghere… detectoare de fum… Glumesc… Drumul e lung până la detectoare de fum, deși, dacă stau să mă gândesc, ele sunt bune nu doar pentru a detecta fumul de țigară…
Drumul e lung și presarat cu hopuri în creșterea unui copil și uneori mă gândesc cu frustrare la faptul că în mintea celor din jur, uneori rămân mai ușor lucrurile negative legate de părinți. Nimeni nu va spune ” uite-o pe mama care a dat-o jos în liniște pe fetița ei din leagăn”, dar cu siguranță că se va vorbi o perioadă serioasă despre ” mama copilului acela care a făcut o criză de nervi la plecarea din parc”…
Bebelușii și animalele de companie? Combinația e ucigătoare, cu siguranță!
Dar timpul trece și rămân amintirile…
Articol scris pentru superBlog 2023.
Povestiri 
Lasă un comentariu