Când termin scaunul

Bunicului i-a intrat în cap faptul că trebuie neapărat să construiască două scaune, unul pentru el și unul pentru dumneaei, bunica. Asta până să moară, râdea el spre disperarea mea, care, ca orice copil crescut o bucată din viață la țară, printre ăi bătrâni, simțeam nevoia să-mi scuip-n sân când venea vorba de moarte.

La un moment dat, a tăiat nucul din spatele casei. Era bolnav, a spus. Și rădăcinile amenințau să strice fundația casei, frunzele țineau umbră și umezeală în camera din spate. Și tot așa. O mulțime de motive, niciunul serios, din punctul de vedere al meu, cel care a nenorocit o grămadă de pantaloni, papuci și niscaiva straturi de piele în demersul de a învăța să se catare în copac la nivelul Mâței (chiar așa o chema). M-am intristat foarte tare la momentul respectiv. Mi se părea că îi lipsea ceva casei… puțină umbră în partea din spate, un umăr de sprijin în fața vantului de toamnă, o bucată de gard… În schimb, bunicul își recuperase papucul pe care îl aruncase în copac să ne dea jos nouă nuci verzi și părea cât se poate de mulțumit. Scândurile cafenii ale nucului, cu marginile mâzgălite cu ceară neagră stăteau în beci, la uscat. Bunicul venea din când în când și le pipăia. Mormăia și pleaca într-un ritual ciudat.

– Hai, bunicule, nu te apuci de scaune? îl mai necăjeam eu când îmi aduceam aminte.

-Dar ce te grabesti copile? N-oi muri eu așa repede… mă necăjea și el la rândul lui. Răbdare, la construcție trebuie multa răbdare! De asta se apucă omul de treaba asta la pensie, râdea el. De n-ai răbdare riști să-ți crape scaunul sub fund, chiar și așa slăbănog cum ești tu. Uscarea lemnului se face în tihnă… Hai vino să îți explic. Uite aparatul ăsta mic îmi arată câtă apă mai este în lemn, zice el punându-mi în palmă un fel de dispozitiv electronic.

– Păi și trebuie să asteptăm să iasă toată?

– Nu, nu e nevoie. Și nici măcar nu e posibil Trebuie să așteptăm să ne arate o cifră care nu se mai schimbă în timp. De exemplu, acum vreo luna jumătate era 21, acum e 20.8, prin urmare încă se mai usucă și pierde apă. Cred că va mai îngheța lacul de la vale de vreo două ori până să ajungem la ce ne trebuie nouă. Dar nici o grabă… zâmbea el.

A înghețat lacul o data, apoi încă o data. Eu am plecat în oraș la școală și nu m-am mai gândit la nucul bunicului și la scaunele lui. Vacanțele de vară se umpleau cu tot felul de proiecte mai mult sau mai puțin legate de școală, astfel încât eu și fratele meu am ajuns să ne îndepărtăm cumva de țară și de casa bunicilor aproape fără să ne dăm seama.

La un moment dat, nu mai știu din ce motive, mama ne-a dus să petrecem vacanța de vară la bunici. El, bunicul ne-a așteptat la gară, neschimbat. Poate doar puțin mai rigid în mișcări, altfel la fel de cald și șugubăț, învăluit într-o aromă de copilărie și lipsă de griji.

– Am o surpriză pentru tine, flăcău, se apleacă el spre mine, conspirativ, rânjind șmecher.

Cand ajungem, punem jos bagajele și bunicul imi face semn să mergem spre șopron. Acolo, în mijoc, tronau două scaune care și fără să știu povestea lor, aș fi putut jura că sunt făcute de dumnealui. Aratau exact ca el, colțuroase dar solide, netede și plăcute la atingere. Un fior mi-a trecut prin suflet și am ridicat ochii spre bunicul.

– Stai liniștit băiete că n-am de gând să mor prea curând. Mai am jumate de nuc … și nepoți de învățat, a zâmbit el…

…….

Doar amintirile umplu casa acum. Au plecat demult și dumnealui, bunicu, și dânsa, bunica… Nimeni nu a mai făcut focul aici de ani de zile și a pierit până si ultima făramă de miros de pâine proaspătă de pe lopata de lângă cuptor. Casa a rămas la fel de colțuroasă ca dumnealui dar scârțâie din toate încheieturile ei de băbuță ce bate spre 200 de ani. Singurele obiecte solide din ea par să fie cele doua scaune și-o masă care par să mai au încă un iz de nuc și de copilărie.

-Se întoarce bunicu-n groapa dacă nu facem ceva frate-miu, zic eu c-un oftat, rămânând cu cerceveaua în mână. Nu stiu de ce, dar totul aici mă face să vreau să mă întorc … Casa asta care încet-încet se dărâmă e mai vie pentru mine decât apartamentul modernizat din oraș… Trebuie să facem ceva să avem la ce să venim aici fără să ni se rupă inima-n două…

-Facem, facem, dar ce să facem? Și mai ales cum? imi răspunde el privindu-și mâinile cu degete lungi de pianist. La cât timp stăm noi în zonă…! Și mai ales la cât ne pricepem la construcții! Până și bunicu’ întâi a ieșit la pensie, apoi s-a reprofilat pe lucru manual.

-Problema este aceea ca, dacă vom aștepta să ieșim la pensie, casa se va fi dus după bunicu’, în raiul caselor… Hai să vorbim cu văru’ Daniel. El tocmai a terminat de renovat casa alor lui, așa că e sigur în temă.

Zis și făcut. Am ajuns la vărul Daniel, care stătea la două porți mai sus de noi. Am admirat casa proaspăt renovată care m-a dus nu știu de ce cu gândul la bunicul așa cum era el îmbrăcat duminica în haine de biserică. Era frumoasă, cu un aer discret de modernitate care parcă o făcea și mai solidă, mai rezistentă, mai de încredere. Exact așa ceva îmi doream și pentru casa noastră!

-Nu v-am mai zărit de mult prin zonă dragii mei verișori! rânjește el din prag. Ce vânt v-aduce? V-ați hotărât să vindeți casa bunicilor? …. pe bucăți? mai întreabă el cu un zâmbet amar văzând bucata de cercevea pe care, fără să-mi dau seama, încă o aveam în mână.

-Nu vere, nici gând! protestez eu. Ne-am hotărât s-o renovăm. Și apropo de asta, ai facut o treaba extraordinara cu casa a lor tăi! Așa ceva am vrea și noi, de asta am venit la tine.

-Păi verișorilor, eu cred că bunicu v-a îndrumat încoace! râde el vesel. La câte lecții am mai luat eu în domeniul renovărilor, zic c-am absolvit cu brio! Ia făceți-va-ncoace! mai spune el scoțând parcă de nicăieri o butelcă de vin rece.

-Uite cum facem, începe vărul Daniel, pe un ton sfătos care îmi amintește de bunicu. La capătul străzii stă nea Matei Georgescu. Dânsul este inginer constructor, la pensie, e adevarat, dar vorba dumnealui – odata constructor, vesnic constructor. E specialistul satului, oricum. S-a implicat în reconstrucția a mai bine de jumătate din casele de pe aici. Eu când m-am apucat de treabă am zis că mă descurc singur… Ieftin și bun… Ca tot romanul aveam senzația că la fotbal și la construcții sunt as, că mașină n-am, altfel eram as și la aia. Ușor, ușor am ajuns la concluzia că n-ar fi o idee rea s-o zidesc pe nevastă-mea în zid, doar așa oi scăpa de blestemul meșterului Manole… și de comentariile privind cheltuielile suplimentare, dă el din mână a pagubă. Mă rog, la un moment dat lui nea Matei i s-a făcut milă de mine și m-a luat sub aripa lui. Așa am ajuns să mai închid și eu ochii noaptea… și să văd casa gata…

-Deci vorbim cu el, vine, vede casa și facem un plan de bătaie. Stabilim etapele de lucru, un necesar de materiale, facem un plan de bătaie cu alte cuvinte. Tot dansul m-a învățat o șmecherie pentru a nu o păți și voi ca mine… La casa mea eu am găsit un furnizor de BCA, un preț rezonabil, livrare rapidă, tot ce și-ar dori un constructor amator ca mine. Am bătut palma și am primit marfa. Și nu doar BCA și lemn, ciment, țiglă, cuie… D-aci au pornit problemele. Nu-ți mai spun că am ajuns aproape să dorm pe mormanul de BCA. Satul nostru e un loc idilic de felul lui, dar ca peste tot, sunt mulți amatori de construcții ieftine, ca să nu zic, gratis… Știți voi cocioabele alea din dreapta, cum se termină drumul căruia-i zice Al oaselor? Alea-s făcute cu materiale de la mine… și de la alți zevzeci ca mine… Mare prostie să-ți cumperi toate materialele o data! oftează vărul Daniel cu năduf. Te gandești că așa te protejezi de creșterile de preț de pe parcursul lucrării, ai totul la îndemână, etc., dar pierderile sunt cu mult mai mari.

-Păi și ce-i de făcut? întreb și eu mai mult de formă pentru că eram convins că îmi va spune soluția.

–Depozit virtual… spune el, făcând o pauză menită să crescă greutatea vorbelor.

-Sună puțin cam a Roblox, zice și frate-miu. Atât doar ca noi nu vrem să construim în metavers, deci ne-ar trebui niște chestii palpabile… mai adaugă el mai mult pentru a-l întărâta pe Daniel, pe care îl știam drept om serios și cât se poate de cu-picioarele-pe-pământ încât nu ne-ar fi spus bazaconii.

-Ce este un depozit virtual? Un depozit virtual este un loc, în metavers, cum spui tu, în care sunt stocate materialele de constructie reale de care ai tu nevoie…. Am putea spune ca este un fel de … rețea de calculatoare, continua Daniel. Tu ești aici, un fel de terminal în care ai datele legate de necesarul de materiale pentru proiectul tău, caracteristicile acestora, precum și etapele de lucru, spune el marcând poziția pe masă cu o pietricică. Ceva mai încolo el deseneaza cu o bucata de cretă un cerc. Apoi mai amplaseaza câteva pietricele din loc în loc si uneste cercul cu o linie de fiecare dintre pietricele. Apoi traseaza o linie mai groasa intre prima piatră si cerc.

-Iaca. Cercul este depozitul tău virtual. Pietricelele celelalte sunt furnizorii tăi de materiale de construcții. Ei au primit necesarul tău de materiale, după specificațiile pe care le-ai trimis tu și să zicem că în depozitul lor fizic (orice producător are un depozit cât se poate de real, nu?) au izolat o zonă în care au pus un indicator pe care scrie <materiale pentru X-ulescu>. Nu se întâmplă chiar așa în realitate, dar e o aproximare bună. Cu alte cuvinte, depozitul tău virtual este compus din astfel de bucățele de depozit real situate în curtea fiecărui producător în parte. Tu estimezi ca în următoarele două săptămâni vei avea nevoie de x,y,z cantități de materiale. Apelezi la depozitul virtual și în intervalul de timp agreat dinainte le vei avea în curte. Cât ai nevoie și exact ce ai nevoie…

-Și nu cresc exponențial taxele de transport? întreb eu.

-E adevarat, sunt taxe de transport. Ele se simt mai mult sau mai puțin funcție de ce, cât și unde transporți. Adică, dacă vei cumpăra câte doua kg de cuie la două săptămâni, s-ar putea să nu îți convină. Dar, pentru un proiect ca al vostru, dacă tragi linie, la final vei vedea că sistemul este foarte eficient, reducându-vă semnificativ costurile de renovare. Aceasta este rezultatul faptului că prețul materialelor este cel mai mic posibil, totul venind direct de la producători. Nu intervin adaosuri, taxe de depozitare… Unde mai pui faptul ca informațiile de care veți avea inerent nevoie vor veni de la cei mai în măsură să vi le ofere, adică specialiștii producătorilor. Adică know-how-ul vine la pachet, ceea ce face de cele mai multe ori diferența între o renovare reușită și un eșec.

-Uite, iți dau un exemplu, ce înseamnă să lucrezi cu vindem-ieftin.ro, cei care au adus conceptul de depozit virtual in Romania, spune el scoțând telefonul. Vrei să faci acoperișul… Bănuiesc ca veți vrea să puneți tot țiglă, așa cum a fost. Avem alternativa să luăm tot ce ne trebuie pentru acoperișul nostru, sau un sistem complet. Pe site găsești toate informațiile necesare, adică, preț și detalii tehnice. Ceea ce este cu adevarat remarcabil aici este faptul ca tot aici găsești informatii cu evoluția prețului în decurs de 6 luni ceea ce este un avantaj foarte mare și te ajută să construiești un buget corect. Pe de altă parte beneficiezi și de părerile celor care au cumpărat și montat țigla respectivă și nu doar de simple păreri, pentru că știm care este situația review-urilor în zilele noastre, ci și filmele realizate de aceștia. Unde mai pui faptul că, dacă dorești, poți negocia chiar personal prețurile, sau poți solicita specialiștilor companiei să-ți caute o ofertă mai bună care să se încadreze în bugetul pe care l-ai estimat tu… Avantaje, zic eu, pe toată linia… Dar ce tot spun eu? Dacă mergem la birt și aruncăm o vorbă, eu zic c-or să primiți mai bine de zece review-uri pe loc… Ce ziceți?

-Hai la treabă, ce să mai zicem…!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2024