Cinematograful, pasiune de o viață

Cinematograful, alături de teatru, era principalul mod de petrecere a timpului liber în anii ’80 – ’90, exploatat la maxim de către locuitorii orașului meu micuț, de aproape-munte. Noi ne consideram norocoși pentru că aveam la dispoziție nu unul, ci trei cinematografe, cochete și moderne, așa le vedeam atunci. În afară de asta, fiind capitală de județ ajungeam să prindem filmele cu greutate doar la a doua, a treia distribuire în țară, pentru că prioritate la difuzare aveau centrele urbane mari apoi reședințele de județ. Cum funcționau lucrurile atunci? Destul de simplu…

Exista la nivel central o instituție, Direcția Rețelei Cinematografice și a Difuzării Filmelor care stabilea prioritățile în domeniu, fixa listele de difuzare și planifica o sumă întreagă de alte lucruri. Se aduceau filme din toate categoriile, producții rusești, chinezești, românești, indiene, americane, filme de cultură, filme documentare, de acțiune. Județele se înscriau pe o listă de așteptare și când le venea rândul primeau peliculele conform programării lunare. Filmele pentru mediul urban veneau pe bandă de 35 de mm, cele destinate cinematografelor sătești veneau și pe 16 mm. Înainte de fiecare film se transmitea de regulă un documentar pe diverse teme de actualitate. Mulți șopteau pe la colțuri că filmele se cenzurau serios, dar din câte am înteles se întâmpla doar ca pelicula să se mai rupă, iar pauzele de proiecție generate din cauza aceasta să fie întampinate cu suspiciune de către spectatori. Și ce de spectatori erau! La un moment dat am citit într-un ziar al vremii că în primele patru luni ale unui an s-au înregistrat mai mult de un milion două sute de mii de spectatori în orașul meu relativ mic, cifre care spun multe despre importanța acestei modalități de petrecere a timpului liber. Cozile la biletele de cinema erau comparabile ca lungime cu cele de la mâncare. Dar dacă la ulei, zahăr sau făina mai strâmbam din nas, la film stăteam la coadă cu entuziasm și câte 3-4 ore. De obicei mergeam mai mulți și ne distram de minune. Plus răsplata finală, un film, ceva ce reprezenta evenimentul unei zile sau al unei saptămâni… Nu eram triști nici măcar atunci când prindeam bilet fără loc, pentru că adesea se întâmpla și așa ceva. Am stat de multe ori în fund, pe scări, pentru că atunci când ne puneam în cap să vedem un film nimic nu ne oprea. Dacă ne plăcea filmul, îl vedeam și a doua, a treia oară, eventual tot pe scări, dacă altfel nu se putea… Nu aveam un gen preferat, înghițeam practic orice se difuza și stăteam cu ochii atârnați de pânză imensă din sală care ne deschidea o ușă spre o realitate diferită de a noastră. Eram atât de dornici să evadăm din lumea noastra încât orice direcție era bună. Am văzut filme chinezesti și ne-au placut mult, am văzut filme rusești frumoase, am vazut și filme românești… Chiar țin minte că Buletin de București a stârnit atât entuziasm în oraș încât cozile la bilete erau mult mai mari ca până atunci. Se trezea lumea de dimineață, cam când treceau mașinile de lapte (acesta era reperul pentru „foarte dimineață”), veneau și se așezau la coadă la bilete de cinema. S-au spart și niște geamuri în îmbulzeală, ceea ce era un lucru foarte neobișnuit pentru acea perioadă!

Îmi aduc aminte în detaliu primul meu contact cu lumea filmului. Nu eram încă la școală, prin urmare nu știam să citesc afișe, subtitrări și alte lucruri similare. Eram pe litoral și seara, la teatrele de vară rulau filme. În lipsa altor posibilități de distracție, gen discoteci, restaurante, care puteau fi foarte incomode cu doi copii de trei și cinci ani, părinților mei le-a venit ideea să vadă un film. Ce putea să nu meargă bine? În cel mai rău caz, copii puteau fi adormiți până la sfârșitul filmului și trebuiau cărați în brațe până la hotel. N-a fost deloc așa. Și eu și sora mea am stat mai bine de două ceasuri cu ochii cât cepele la imaginile de pe ecran și cu urechile ciulite la mama care ne citea subtitrarea în soapta. Am vazut Zorro cu Alain Delon, entuziasmate de scenele de luptă cu spada, oftând când îl vedeam sărind pe geam și aterizând perfect întotdeauna și părându-ni-se perfect logic că nimeni nu îl recunoaște cu masca și pălăria cu boruri largi. Și în acest moment Îmi aduc aminte fragmente bune din film deși nu l-am revăzut niciodată, atât de mare impact a avut asupra mea. Practic, din acel moment am devenit de-a dreptul pasionată de filme… filme la cinema, pentru că la televizor nu era acelasi lucru. Din acest punct, cinematograful a început să facă parte din viața mea de zi cu zi.

Un reper în relația mea apropiată cu cinematograful a fost aparitia seriei Star Wars. Filmul SF mi s-a lipit de suflet și cred că nu a fost nimeni în preajma mea care să fi văzut „O nouă speranță” sau „Imperiul contraatacă” de mai multe ori decat mine. Știam replicile, știam melodiile, dacă închideam ochii vedeam filmul cap, coadă. Nu mai eram chiar copil și totuși îmi plăcea să sper că Forța despre care se discuta în film exista în realitate. Într-un colț al sufletului aveam și eu o speranță micuță, micuță că voi descoperi undeva ascunse în mine niște calități de cavaler Jedi… Nu s-a potolit niciodată pasiunea mea pentru genul stiințifico-fantastic. Îmi imaginez că peste mulți ani voi fi la vreo altă premieră SF, cea mai bătrână „fană” din sală, șonticăind spre ieșire printre tinerii. Am vazut și voi vedea în continuare tot ce s-a făcut în materie de film și am citit foarte multe cărți în acest domeniu, încât pot considera că am atins nivelul de fan adevărat. Mai mult de atât, am transmis microbul acesta și unuia dintre copii mei alături de care savurez de mulți ani tot ce ne aduce lumea SF. Am vazut și episodul al treilea, „Întoarcerea lui Jedi”, ceva mai târziu și nu la cinema, ci la un aparat video. Nu a avut chiar același impact asupra mea precum cele văzute la cinema, dar a fost o completare perfectă a poveștii mele SF.

Ca adult am încercat să transfer pasiunea mea pentru cinema și celor de lângă mine și ce persoane mi-erau mai la îndemână decât copiilor mei? La început nu aveau de ales… apoi eu nu am mai avut de ales. Am văzut aproape tot ce a apărut la cinema la categoria copii. Și le-am văzut cu plăcere, trăindu-le și amuzându-mă alături de copiii de lângă mine. Ulterior, am văzut tot ce s-a difuzat în domeniul adolescenți, sau scuze, young adult. Văzând atât de multe filme și pe o perioadă lungă de timp, am avut ocazia să observ modul în care s-a modificat industria cinematografică. Filmele pentru copii ilustrează foarte bine evoluția generațiilor. Filmele pentru copii de acum douăzeci, treizeci de ani erau destul de simple ca și concept. Glumele erau directe, puțin elaborate. Șoricelul îi pune o piedică motanului, acesta cade și ajunge în farfuria cu făină. Ha, ha,ha… Nu mă gândesc la faptul că este o idee relativ crudă, judecându-o cu mintea noastră de adulți și în lumina conceptelor actuale. Doar consider că este foarte facil de recepționat ca atare, ca o glumă. Nu necesită un simț al umorului deosebit, o cultură preexistentă, este un concept accesibil tuturor de la o anumită vârstă în jos. Filmele produse în ultimii să zicem, zece ani, au caracteristici diferite. Umorul este diferit, mai subtil și este prezent aproape necondiționat în filmul contemporan destinat copiilor. Acest lucru nu era la fel de important în urmă cu treizeci de ani. Poveștile erau liniare, punctate de câteva momente amuzante și având la bază câte o idee simplă, precum „binele invinge orice obstacol”, „prietenii ajuta în momente grele” și așa mai departe. Filmul actual este semnificativ mai elaborat pentru că societatea s-a transformat. Copii au acces la mult mai multă informație, sunt spectatori sau participanți în situații foarte complexe astfel încât trebuie să le poată evalua. Filmele au și ele menirea să ofere soluții îmbrăcate atractiv. Personajele precum cele din seria de filme Ice Age sunt amuzante, au replici spumoase, trec prin aventuri hilare și astfel reușesc să transmită idei privind relațiile din familie, prietenia, acceptarea. Shreck, haiosul lui măgar și motanul sunt alte personaje care vin să transmită ideea de acceptare a propriei persoane, de căutare a sensului și a rolului fiecăruia în societate.

În concluzie, filmele realizate pentru copii sunt experiențe concepute pentru a fi împărtășite de familia întreagă. Fiecare privitor, dacă intră în cinema cu sufletul deschis, se va bucura de experiență, fără să conteze vârsta sa. Pentru mine, personal, în momentul în care simt nevoie să merg la o comedie, mă duc la un film pentru copii. Dacă merg la una pentru adulți, eventual cu limită inferioară de vârstă, încerc o stare de discomfort. Multitudinea de filme de animație pe care le-am văzut m-au făcut să pun un semn de egalitate între comedie și desen animat, astfel încât o glumă inacceptabilă pentru un copil mi se pare puțin stânjenitoare. Și lucru ciudat, acestă senzație este mai pronunțată la cinema. Poate că am o doză prea mare de puritanism, dar consider ca umorul destinat copiilor este forma cea mai curată de amuzament, nu are trimiteri sexuale, nu face discriminări, nu umilește, nu stânjenește. Dar asta este strict o părere personală…

La ultimul film la care am fost, conform obiceiul meu, mi-am notat trailer-ele care mă interesează și mi-am setat memento-uri pentru a nu rata ceva. Acolo am remarcat faptul că în curând, mai precis pe 23 decembrie, (17 decembrie – avanpremiera) va apărea un nou film pentru copii, “Lyle, Lyle, Crocodile” / “Lilu, Lilu, Crocodilu”. Urmărind cele câteva imagini menite a ne stârni interesul pentru vizionarea filmului, am înteles că este exact genul de comedie la care am făcut referire mai sus. Comicul de situații este perfect pentru lumea copiilor care acceptă extraordinarul cu o lejeritate incredibilă ce din păcate, se pierde mai târziu în viață. Astfel, un crocodil umanizat este adiția normală într-o familie, ușor nonconformistă, e adevărat, dar o familie construită după toate regulile acceptate de societate și luptându-se cu probleme des întâlnite în zilele noastre. Dacă Lilu, în afară de amănuntul nesemnificativ că este crocodil, mai este și jovial, prietenos, amuzant și mai ales, de ajutor, are șanse să devină ușor un model de comportament pentru foarte mulți privitori. Va transmite eficient mesajul că soluțiile cele mai bune la probleme sunt uneori mai nonconformiste și viața necesită creativitate și imaginație pentru ca aceste probleme să fie mai ușor de depășit.

Filmul este completat de muzică și “Lyle, Lyle, Crocodile” / “Lilu, Lilu, Crocodilu” beneficiază de aportul celor care au scris muzica din Showman, un film pe care l-am apreciat în mod deosebit mai ales pentru coloana sonoră.

Filmul este cadoul perfect pentru Craciunul acesta care încheie un an complicat, prin urmare, scrieți-i Moșului și rugați-l să pună în cizmele familiei întregi câte un bilet spre aventura “Lyle, Lyle, Crocodile” / “Lilu, Lilu, Crocodilu”, pusă la dispoziția noastră de  InterComFilm Distribution și furnizat în format 2D, cu subtitrare sau dublare în limba română, pentru toate vârstele.

Articol scris pentru SuperBlog 2022